Modul de funcționare al memoriei
Astăzi nu există o teorie coerentă care să explice funcţionarea memoriei. Ceea ce ştim despre ea poate fi comparat cu o peşteră imensă pe care o luminăm cu o lanternă de buzunar. Fascicolul ei luminează o parte infimă a volumului, lăsând în întuneric spaţii considerabile. De exemplu, nu ştim cum se păstrează şi cum se prelucrează amintirile. Cunoştinţele actuale asupra funcţionării memoriei sunt atât de fragmentate, încât psihologul Karl Lashley, care s-a ocupat de studiul ei toată viaţa, a spus: „Dacă nu aş avea o anumită formaţie profesională, aş avea tendinţa să gândesc că amintirile sunt stocate în afara creierului”. Într-adevăr, el a observat la cobaii studiaţi în laborator că erau capabili să se descurce la fel de bine cu creierul intact, sau cu 90% din el lipsă.
Noi ştim că memoria se află în legătură directă cu lobii temporali drept şi stâng. Disfuncţiile acestor zone se repercutează imediat asupra amintirilor pe termen scurt sau lung. În plus, studiile de stimulare electrică a lobilor temporali arată clar că amintiri foarte intense, percepute în trei dimensiuni, pot fi obţinute când aceste regiuni sunt stimulate. În mod curios, aceeaşi amintire nu poate fi evocată, prin stimulare electrică, de două ori la rând. După toate aparenţele, este ca şi cum am asculta un disc sau o casetă la întâmplare; nu ştii niciodată peste ce melodie ai să dai.
Deşi cunoaştem puţine lucruri despre stocarea informaţiilor, ştim totuşi în linii mari modul de funcţionare. Se pare că memoria posedă două feluri de a stoca informaţiile, unul pe termen scurt, altul pe termen lung. Amintirile pe termen scurt sunt disponibile şase ore; dacă nu sunt apoi înscrise în rândul celor pe termen lung, ele se pierd.
Dar, când persoanele trăiesc o experiență la granițele morții, se petrece exact contrariul. Cercetările arată clar că, cu cât cădem într-o comă mai profundă şi ne apropiem mai mult de moarte, cu atât mai mult se intensifică capacitatea de a rememora amintirile. În mod inexplicabil, aceasta se produce chiar în momentul în care creierul suferă cele mai grave disfuncţionalităţi! Aceste amintiri pot evocate deoarece, în pragul morţii, lobul temporal drept este activat brusc, fiind forţat să se conecteze la această bancă de date universală care pare să existe în exteriorul corpului fizic.
Amintirile sunt stocate în afara trupului
Există o altă abordare care susţine că amintirile sunt regrupate şi stocate în exteriorul creierului uman. Cu acest postulat putem ajunge la o teorie mai coerentă, care explică datele biochimice şi rezolvă multe contradicţii.
Eu merg chiar mai departe, propunând ideea că lobul temporal drept este, după cum a declarat Dr. Penfield, „cortexul interpretativ”, cu alte cuvinte zona care „ambalează” amintirile, adunând diverse elemente care provoacă schimbarea în materialul neuronal responsabil cu memoria sau, cu alte cuvinte, engrama. În această teorie nu este vorba de un sistem care stochează întotdeauna amintirile în creier, ci mai curând de un emiţător-receptor care comunică direct cu această memorie ce există în afara corpului uman.
Dr. Karl Pribam a sintetizat treizeci de ani de cercetări neurologice şi ceea ce spunea, printre multe alte lucruri, era că ablaţia creierului unui animal nu înseamnă pierderea memoriei sale. Aceeaşi constatare era valabilă şi pentru pacienţii umani căror li s-au scos părţi din creier pentru a se încerca stoparea crizelor de epilepsie. Spre marea lui surpriză, el a descoperit că amintirile lor nu erau decât foarte rar deteriorate. Dintr-o dată, în anii ’60, el a emis o nouă ipoteză: amintirile sunt memorate în tot creierul, fiecare parte a sa conţinând ansamblul tuturor amintirilor. Aceasta devine celebra teorie holografică a lui Pribam. El a demonstrat astfel că diferitele părţi ale creierului lucrează în acelaşi mod. De exemplu, a găsit că vederea şoarecilor pare să beneficieze de o funcţionare holografică: lipsiţi de 90% din nervii optici, ei îşi pot folosi totuşi vederea.
Noi am căutat memoria în interconexiunile creierului, în neuronii săi, sau chiar în neurotransmiţători. În teoria lui Pribam, memoria, precum şi alte procese psihice, se activează nu numai în momentul comunicării dintre neuroni, dar şi ca urmare a unor procese subtile de rezonanţă, care generează o suită caleidoscopică infinită de scheme şi constituie sursa proprietăţilor holografice ale memoriei.
„Holograma a fost întotdeauna în natura însăşi a conexiunilor creierului, dar noi nu aveam pur şi simplu inteligenţa de a o constata”, a observat dr. Pribam. Acest model explică imensa capacitate de stocare a memoriei noastre. Creierul uman posedă circa 100 de milioane de neuroni, fiecare având peste 100.000 de sinapse prin care se trimit semnale altor neuroni. Numărul total al conexiunilor posibile depăşeşte cu mult capacitatea de calcul a celor mai performante calculatoare. Memoria funcţionează într-un mod asemănător unei raze laser proiectate pe o peliculă pentru a regăsi o anumită imagine. Dacă laserul nostru intern este uşor dereglat, aceasta se va traduce prin senzaţia frustrantă că noi cunoaştem o anumită informaţie, dar nu suntem capabili să ne-o amintim. Avem un lapsus. Acest aspect este valabil şi pentru memoria noastră asociativă. Bazându-ne pe conceptul de stocare holografică, putem intui că imagini şi evenimente multiple pot fi tratate şi suprapuse simultan pentru a crea un alt nivel de complexitate…
Fizicianul Pieter van Heerden a descoperit un fenomen cunoscut ca „interferenţa holografică”, care demonstrează că această hologramă nu stochează numai imagini, dar şi concepte, ca de pildă diferenţele şi asemănările între imagini. Aceasta explică cum puteţi evalua că figura cuiva seamănă cu aceea a fratelui vostru, fără ca totuşi să fie aceeaşi.
Realitatea percepută de noi este o construcție matematică
Teoriile lui Pribam au găsit numeroase confirmări experimentale şi matematice. Biologul Paul Piestch de la Universitatea din Indiana, afirmă că dacă unei salamandre i-a fost scos creierul, animalul rămâne viu, dar într-o stare de stupoare. Când creierul îi este reimplantat, activitatea sa redevine normală. Modul în care îi este repus nu are nici o importanţă: putem să inversăm emisferele, sau să punem doar anumite părţi, să le amestecăm etc. Batracianul se va comporta normal atâta timp cât este prezentă o parte din creierul său, fără să conteze configuraţia sa.
În 1979, doi neurofiziologi de la Universitatea Berkley, Karen şi Russel DeValois, au demonstrat că celulele de prelucrare primară ale sistemului vizual nu răspund la semnale discrete, provenind de la receptorii individuali ai retinei, ci mai curând la grupuri de semnale care corespund exact formelor lui Fourier. Cercetarea lor a revelat chiar că limbajul creierului este unul de frecvenţe complexe care pot fi decodate matematic pentru a reprezenta imagini, sunete şi chiar senzaţii. Dacă creierul este o hologramă, care percepe lumea sub o formă matematică şi holografică, şi dacă chiar corpul ascultă limbajul matematic, atunci din ce oare este făcută lumea?
Fizicianul Nick Herbert a utilizat această analogie pentru a pune următoarea problemă: „Lumea este în mod cert duală, deoarece amestecă în permanenţă o supă cuantică în spatele nostru. De fiecare dată când ne întoarcem brusc ca s-o privim, ea se opreşte şi ni se arată sub forma realităţii obişnuite. Noi nu putem experimenta adevărata textură a realităţii cuantice, deoarece tot ce „atingem” se transformă în materie”.
Conform fizicii moderne , ceea ce considerăm a fi realitatea, nu este mai real decât un joc video. Pe suprafaţa unui ecran, două persoane pot da impresia că joacă tenis, fiecare trimiţând mingea celeilalte. În realitate, un program ascuns interpretează semnalele matematice ale jucătorilor şi le traduce în mişcări ale mingii şi ale siluetelor. Personajele video nu lovesc mingea; jocul în ansamblu este doar un răspuns al unui program matematic ascuns în profunzimile maşinii.
În cadrul teoriei noastre, care postulează situarea memoriei în afara creierului, este clar că există destul loc, în această viaţă subatomică în mişcare perpetuă, pentru a fi stocate toate amintirile. Fiecare centimetru cub de spaţiu conţine energia a miliarde de bombe atomice şi performanţele cumulate ale tuturor calculatoarelor de pe pământ.
Amintirile sunt stocate în jurul nostru
Adevărata problemă este încă mai complexă şi constituie începutul unei noi abordări a funcţionării creierului. John Archibald Wheeler, fizician la Universitatea Princeton, este unul dintre reprezentanţii cei mai elocvenţi ai acestei idei. El consideră că noi trăim într-un univers participativ, în care viaţa şi spiritul se întrepătrund ca să creeze Universul. În această teorie, amintirile sunt stocate în jurul nostru, în câmpuri energetice subtile pe care noi le percepem în lumea fizică sub forma imaginii unor copaci, sau a sunetelor ciripitului de păsări.
Teoria aceasta atribuie creierului numai stocarea pe termen scurt, care depinde de interacţiunile electrochimice neuronale. Aceste amintiri pe termen scurt, ca şi senzaţiile, gândurile, imaginile şi funcţionarea motorie a creierului, sunt triate în permanenţă de către hipocamp, apoi amestecate de către sistemul limbic, cu amintirile şi senzaţiile mai vechi. Apoi, memoria este transferată lobului temporal drept, de unde, consider eu, se conectează la această bancă de date universală care ne înconjoară şi constituie un anumit start al macrocosmosul.
Existenţa „unei arhive de amintiri universală” explică în ce mod, în timpul examinării vieţii într-o experiență la granițele morții, toate amintirile şi sentimentele sunt resimţite simultan. Acestea sunt stocate împreună. Aşa se explică şi de ce diferite tipuri de amintiri sunt rechemate, când acelaşi loc al lobului temporal drept este stimulat în mod repetat. Acest lob funcţionează mai mult ca un aparat de emisie-recepţie, decât ca o zonă de stocare. Stimulând această zonă în permanenţă, ea va da de fiecare dată altă imagine, exact ca atunci când închidem şi apoi deschidem un televizor. Stocarea informaţiilor sub formă holografică este fundamentală în univers. Timpul nu există, afirmă unii fizicieni. Ei consideră că în această „arhivă cosmică” trecutul, prezentul şi viitorul sunt percepute simultan, ca o durată unică.
Fragment din lucrarea Uluitoarea conexiune divină de dr. Melvin Morse