O nouă știință a vieții: rezonanța morfică
Rupert Sheldrake
<Prezentare de carte>
Rupert Sheldrake, biochimist britanic, este unul dintre cei mai controversați autori de cercetare încă în viață. Tratat ca o celebritate de unii, contestat aprig de alții, Sheldrake rămâne totuși un critic reprezentativ al materialismului științific, dominant de pe vremea Principiilor matematice ale lui Newton și până în zilele noastre. La începutul anilor ’70, deși era pe cale să devină profesor universitar și să bifeze astfel visul oricărui savant, acesta hotărăște să urmărească procesul de creștere al plantelor pe câmpuri, în loc să studieze fragmente de floră în laborator. Pleacă dar pentru cinci ani în India, unde scrie cea dintâi variantă a cărții de față.
Principalul motiv, recunoaște autorul în Introducere, pentru care cei mai mulți biologi aderă în continuare la paradigma mecanicistă este faptul că pur și simplu funcționează: ea oferă un cadru de gândire în care pot fi formulate întrebări referitoare la procesele vieții și în care pot fi găsite răspunsuri la respectivele întrebări. Această paradigmă a biologiei evolutive a dus la unele cuceriri spectaculoase, ca de pildă „spargerea codului genetic“, însă de la un punct pare că s-a ajuns într-o fundătură epistemologică, fapt ce i-a împins pe unii savanți să asume „limitele metodei“, simultan cu avântul luat de fizica cuantică.
Ipoteza enunțată în această lucrare pune în discuție un nou tip de factor cauzal, care ar imprima repetarea formelor în natură, capacitatea de autoreglare, regenerare și reproducere a organismelor, precum și comportamentul acestora în lipsa unor modele anterioare. Acest factor cauzal, necercetat încă, susține Sheldrake, își găsește ecoul în conceptul de „câmpuri morfogenetice“, modelate inexorabil de o rezonanță morfică. Astfel, prin elanul „cauzalității formatoare“, structura sistemelor vii din trecut (particule subatomice, atomi, molecule, cristale, organite celulare, celule, țesuturi, organe, organisme) influențează modul de apariție al sistemelor similare ulterioare în mod cumulativ, în virtutea acestui tip de rezonanță, ce acționează independent de timp și spațiu. Influența morfică, realizată prin medierea câmpului amintit, se bazează pe structurile și modelele de vibrație tridimensionale ale sistemului.
Bunăoară, aflăm din carte, „moleculele unei substanțe chimice organice complexe cristalizează într-un mod caracteristic pentru că aceeași substanță cristaliza în acel mod și mai înainte; o plantă ia forma caracteristică speciei sale pentru că membrii anteriori ai speciei luau acea formă; iar un animal acționează instinctiv într-o manieră particulară pentru că animale similare lui s-au comportat în acel mod anterior.“
Ipoteza cauzalității formatoare descrie repetarea formelor în natură, dar nu explică cum apare primul model al fiecărei forme date; acest eveniment poate fi atribuit hazardului, unei inteligențe inerente materiei sau unui factor creator transcendent. În fine, odată ce forma finală a unei unități morfice este realizată, rezonanța morfică continuă cu formele trecute similare, ce o mențin și o stabilizează. În contextul științelor experimentale, cauzalitatea formatoare poate fi testată în mod măsurabil, descrierea faimosului experiment realizat de William McDougall ocupând un loc esențial în economia cărții.
Pe lângă conceptul de „câmpuri morfogenetice“, Sheldrake merge chiar mai departe cu ipoteza lui, propunând existența unor „câmpuri morfice“, deocamdată parțial demonstrate: dacă câmpurile morfogenetice au impact strict asupra biologiei, câmpurile morfice ar depăși sfera biologică, având puterea de a structura tiparul după care se organizează un neam, o societate sau, de ce nu, o galaxie. Această idee trimite cu gândul la ceea ce C. G. Jung numea „inconștient colectiv“, sau mai demult, în epoca romantică, pe când Wilhelm von Humboldt discuta cu convingere despre „spiritul popoarelor“.
În concluzie, curentului neodarwinist i se opune răspicat teoria morfogeneticii. La peste patruzeci de ani de la propunerea conceptului de „rezonanță morfică“, lumea științifică rămâne divizată. Mulți savanți contemporani încă mai cad la pat cu ideologia materialistă, având o atitudine de neangajare în fața noilor perspective. Se știe că rezistența la schimbare precede, dar întotdeauna întârzie răsturnarea paradigmelor științifice, în termenii lui Thomas Kuhn. În orice caz, prima ediție a cărții O nouă știință a vieții a fost publicată în 1981. În același an, dincoace de cortina de fier, în România, vedea lumina tiparului altă carte ce a făcut istorie: Inteligența materiei; dovadă că idei similare flutură în puncte diferite de pe mapamond în epoci similare. Să fie doar un fruct al întâmplării?