Persoana lui Jakob Boehme este la fel de fascinantă ca și scrierile sale, chiar dacă portretul său este un amestec de realități și incertitudini, oferite de discipolul și biograful său Abraham von Franckenberg. Știm că Boehme a venit în această lume în 1575, la Alt-Seidenberg, un sat din apropierea orașului Górlitz, fiind al patrulea dintre cei cinci copii ai lui Jakob și Ursula Boehme, care erau țărani liberi. Aveau venituri cât pentru a asigura fiului lor ceva școală elementară și pentru a-l instrui la un cizmar, meserie pe care tânărul Jakob a urmat-o până în ultima parte a vieții, când și-a închis cizmăria și a început o afacere cu in. Mai puțin probabilă a fost vizita unui străin, despre care se spune că ar fi prezis măreția lui Jakob încă de când era un tânăr ucenic.
Atât Boehme, cât și biograful său au scris despre un moment de cotitură în viața lui Boehmes, când a avut o experiență de iluminare spirituală. Franckenberg vorbește despre o viziune inspirată de reflexia luminii soarelui dintr-un vas de metalic. Această strălucire a dezvăluit tânărului Boehme tainele lumilor naturale și dumnezeiești, iar starea de iluminare se intensifica atunci când mergea într-un mediu rural, unde contactul cu natura îi confirma această experiență. Boehme avea 25 de ani la momentul acestei experiențe și a continuat apoi să se ocupe de meseria sa de cizmar, fără să scrie nimic despre ea. După 12 ani o altă experiență l-a determinat să-și noteze intuițiile, recunoscând ulterior că nu se aștepta ca ceea ce scria să fie citit de altcineva decât de el. Propria descriere a acestui moment de cotitură este mai puțin dramatică, și în același timp mai dramatică decât cea a relatată de Franckenberg. Nu menționează nici vasul metalic și nici raza de lumină, în schimb, după cum scria într-o scrisoare cu 12 ani mai târziu, „am văzut și am aflat într-un sfert de oră mai multe decât aș fi aflat în mulți ani de studii universitare. Am văzut și am recunoscut Ființa Tuturor Ființelor, esența și ceea ce este dincolo de esență, și care este de nepătruns. Am văzut nașterea Sfintei Treimi a lui Dumnezeu, originea și condiția primordială a acestei lumi și a tuturor creaturilor, prin înțelepciune dumnezeiască. Am văzut și am cunoscut cele trei lumi, prima fiind dumnezeiască, angelică și paradisiacă, a doua fiind lumea întunecată, condiția primordială a naturii focului, iar a treia această lume exterioară, vizibilă, ca pe o creație, ca pe un copil născut și ca un cuvânt rostit de primele două lumi, cea interioară și cea spirituală”.1
Când s-a decis să-și expună trăirile și să scrie prima sa carte, Boehme a descris această experiență culminantă ca fiind plină de iubire dumnezeiască, pe care a trăit-o după ce se luptase din greu cu depresia: „După o serie de furtuni violente spiritul meu a trecut prin porțile iadului, până la nașterea Dumnezeirii, care era îmbrățișată de iubire așa cum un mire își îmbrățișează mireasa multiubită”.2
Când porțile iadului s-au deschis larg, a primit un adevărat șuvoi de cuvinte și și-a dedicat restul vieții pentru a urmări să dea expresie experiențelor sale. Era uimitor nu doar că un cizmar umil pretindea că a avut asemenea experiențe extraordinare, ci și că fiul unor țărani a scris atât de multe pagini. Pentru cei care se considerau pe un nivel social superior lui Boehme, el era un provincial needucat și nevrednic de intuițiile profunde pe care susținea că le are. Prima sa lucrare importantă, „Aurora”, l-a pus în conflict cu autoritățile bisericii, care i-au poruncit să înceteze să mai scrie. Boehme spunea că a păstrat ascultător tăcerea atât cât a putut, până când un alt șuvoi de cuvinte s-a revărsat în ființa sa, în ultimii ani ai vieții. Aceste scrieri de mai târziu fac obiectul acestui volum.
Lucrările lui Boehme au avut un cerc mic de cititori care le-au apreciat în timpul vieții sale, dar după aceea scrierile sale au influențat nenumărați oameni de-a lungul secolelor. În câteva secole de la plecarea sa din această lume, majoritatea lucrărilor sale erau traduse în engleză și au atras repede atenția platonicienilor de la Cambridge,
a poetului puritan John Milton, omului de știință Isaac Newton, teozofilor John Pordage și Jane Leade de la Philadelphian Society și unor grupuri de radicali religioși din vremea aceea, precum Quakers. Scrierile lui Boehmes au exercitat mai târziu în Anglia o puternică influență asupra lui William Law și William Blake. Pe continent, pietiștii germani se hrăneau din fântâna înțelepciunii lui Boehme, pe care împreună cu quakerii au exportat-o pe continentul nord-american. În secolul al XIX-lea, filozofii germani Friedrich Wilhelm von Schelling, Georg Wilhelm Friedrich Hegel și Arthur Schopenhauer îl venerau pe Boehme, iar Samuel Taylor Coleridge a fost la un moment dat un cititor avid al său. În secolul trecut, Boehme i-a influențat clar pe filosoful evreu Martin Buber, pe teologul protestant Paul Tillich, pe filosoful Martin Heidegger, pe psihologul C.G. Jung și pe poetul Robert Bly.
Parcurgerea textelor lui Jakob Boehme este atât o aventură, cât și o provocare.
Nu se aștepta să înțelegem totul, ci măcar o parte, sau, așa cum spunea el, „nu toată lumea va înțelege scrierile mele la modul cum am intenționat, chiar nu oricine le va înțelege, dar fiecare primește după înzestrarea sa, după puterea sa de transformare lăuntrică, după natura spiritului său".9
Boehme recunoaște că scrierile sale sunt greu de înțeles. Ele pot provoca frustrare unor cititori, sau chiar disperare traducătorilor săi, dar nu este cazul să fie așa. Pot deveni, în schimb, o invitație de a explora împreună cu Boehme întrebările fundamentale ale vieții.
Cuvintele lui sunt o invitație la reflecție și dezbatere, dar și la uimire și minunare.
Lucrările sale urmăresc să descrie o experiență care se află dincolo de vederea periferică a gândirii raționale obișnuite, astfel încât împinge constant limbajul până la limitele sale. În plus, nu numai că îi invită pe cititori la o sinteză lăuntrică, dar el însuși caută să realizeze o sinteză a diferitelor idei și modele de gândire din scrierile sale. Drept urmare, lucrările sale îmbină mai multe tipuri de limbaj: biblic, teologic, alchimic, astrologic etc. Precum muzica polifonică a contemporanilor săi, scrierile sale sunt ca o artă a contrapunctului. Chiar și când cuvintele lui revelează ceva nou, ele și ascund ceva, astfel încât cititorul este atras în această lume complexă a ideilor și ajunge la noi înțelesuri. Cu alte cuvinte, obiectivul lui Boehme nu este doar de a descrie transformarea spirituală, ci și de a încuraja cititorul - chiar dacă uneori această încurajare seamănă mai mult cu o ademenire - să îmbrățișeze această transformare.