„Noi murim, dar faptele noastre nu mor, pentru că ele se perpetuează prin consecințele lor infinite.
Trecători printr-o zi, pașii noștri lasă în praful drumului urme nepieritoare
Nimic nu apare fără să nu fi fost determinat de ceea ce a fost înainte
Iar viitorul este făcut din prelungirile necunoscute ale trecutului.”
Jules Verne (1828-1905)
Moartea este doar cealaltă față a vieții, analogic unei medalii care are două fețe, una care se vede, iar cealaltă obligatoriu invizibilă, până când se întoarce medalia. Așadar, moartea reprezintă aspectul invizibil al vieții. Invizibil însă nu înseamnă inexistent sau absent, ci înseamnă că este vorba, pur și simplu, de un alt plan al conștiinței, inaccesibil celor cinci simțuri obișnuite ale ființei umane; și că este ceva misterios, devenind astfel subiectul acestei cărți.
Autorul, prin slujba sa de preot, are experiență în ceea ce privește moartea, căci veghează oamenii în agonie, apoi oficiază ritualurile de înmormântare și rostește rugăciunile impuse de Biserică, dar și ritualurile specifice tradiției de două mii de ani a creștinismului; iar ulterior trebuie să aline suferința familiilor. Prin statutul său episcopal, a fost pus inevitabil în situația de a înțelege și apoi de a transmite mai departe misterele Bisericii, iar dintre acestea, misterele morții se află într-o evoluție constantă, în acord cu experiențele metafizice și relatările de moarte clinică, pe larg publicate și căutate de un public destul de numeros. Totuși, dacă totul a fost enunțat, repetat și revizuit conform criteriilor sociologice și contribuțiilor științifice, de ce mai apare încă o lucrare pe aceeași temă? Deoarece în mintea multor oameni subzistă încă două atitudini:
1. Aceea de a nu se instrui, din cauza pierderii reperelor de referință ale credinței și îndepărtării treptate de realitățile religioase sau spirituale, din cauza „de-creștinării” Europei.
2. Aceea de a se baza în mod exclusiv pe relatările experiențelor de moarte clinică, fără ca ulterior să existe vreo formă de educație cu privire la ceea ce urmează dincolo sau vreun „mod de utilizare” pentru viața de după viață; pentru că a crede este liniștitor (când implică a evita să gândești și să meditezi), după cum sugerează și un cântec celebru, „vom merge cu toții în paradis”. Nu este sigur!
Ceea ce am realizat aici pe pământ ne însoțește și în lumea de dincolo, la fel cum, prin gândurile noastre, ne creăm propria realitate, și această realitate ne însoțește, indiferent de starea de conștiință pe care o experimentăm.
„Fiecare are propriul său adevăr”, vor spune agnosticii și liber-cugetătorii, convinși, în ignoranța lor, că dețin dreptul de a impune paralizarea întregii cunoașteri clarificatoare asupra acestui subiect, sub pretextul că alergia lor la vreo referință religioasă sau spirituală este rezultatul ofensei aduse dreptului lor de a fi liberi și neîngrădiți de nicio credință.
Cu toate acestea, credincioși sau atei, la finalul pelerinajului nostru terestru, va trebui în mod necesar să avem experiența acestei tranziții; de asemenea, înțelegerea noastră despre ceea ce presupune acest proces al morții ne poate ajuta foarte mult să realizăm cu serenitate și de ce nu, în Pace, Iubire și Lumină, această trecere de la o viață activă în planul materiei și al liberului-arbitru care ne face responsabili, către o viață în spirit după intrarea noastră în lumea principiilor imateriale.
Prin meditație asupra frazei: „Morții nu sunt absenți, ci sunt vii și foarte prezenți, și deși invizibili pentru ochii noștri fizici, ghidează pașii celor de aici, de pe pământ”, eu am simțit dorința de a-mi aprofunda cunoștințele și de a ridica astfel voalul care ne separă de lumea de dincolo. Fără a intenţiona să critic Biserica, Sinodului Ecumenic de la Constantinopol din anul 553 a avut o repercusiune asupra modului de înțelegere de către credincioși a fenomenului morții; de asemenea, această carte, redactată de un cleric care a practicat în 42 de ani de preoție ritualurile sacre pentru a fi alături de cei decedați pe calea elevării conștiinței lor, ar putea să-i împace cu instituția religioasă pe cei care prin convingerile lor își doresc cu ardoare să înțeleagă misterele morții
Este însă evident că la începutul secolului al XXI-lea s-a instalat în conștiințele civilizației noastre occidentale, așa-numite iudeo-creștine, o formă de regresie a educației și o diminuare a transmiterii valorilor morale și a cunoașterii religiei creștine; mai ales după al II-lea Consiliu de la Vatican (1962-1965), ceea ce a avut drept consecință o anumită indiferență față de realitățile existențiale promovate de religie și chiar de ignorare din partea unui procent al tinerilor crescuți adesea fără o religie; pentru că de multe ori chiar părinții lor erau îndepărtați de creștinism, apărând astfel o breșă în transmiterea tradiției perene. De aceea, există o confuzie din ce în ce mai mare referitor la moarte și misterele sale, nu numai la cei tineri, ci și la mulți adulți, care sunt dezorientați, și dincolo de tristețea îndreptățită care apare, se află adesea într-o stare de ignoranță cu privire la acest subiect; fapt demonstrat de sondajele efectuate de diferite organizații religioase sau sociologice.
Desigur, ateii, scepticii și anticlericalii se pot refugia întotdeauna în spatele unei afirmații promovate deja pe post de motto: „Nu s-a întors nimeni să ne spună cum este pe dincolo”... Nimeni... Nu este totuși chiar așa, deoarece există experiențele oamenilor care sunt cunoscuți în lumea științifică pentru situațiile de moarte clinică (experiențe la granița dintre viață și moarte), pe de o parte, și pe de altă parte, revelațiile misticilor și sfinților tuturor religiilor, care fiind într-o stare de dedublare sau de extaz trec „temporar” de cealaltă parte a voalului și descriu în detaliu ceea ce au văzut, auzit, simțit și trăit. De asemenea, există o întreagă literatură, nu doar religioasă, ci esoterică sau filosofică, care abundă cu privire la acest subiect, ca să nu mai vorbim de cercetările științifice ale celebrului doctor Raymond Moody, descrise în cele două lucrări de referință ale sale: „Viaţa după viață” (1975) și „O nouă perspectivă asupra vieții de după viață” (1977).
Cu siguranță, fiecare crede ceea ce vrea sau ce dorește să creadă prin raportare la cele cinci simțuri, la intuiția sa ori căutând să se ridice puțin peste condiția noastră umană, pentru a se întreba măcar o dată în viață care va fi soarta acelei părți din noi înșine ce se va separa de învelișul carnal.
Aceasta îi readuce pe unii la vechile clișee despre moarte, despre lumea de dincolo, despre capacitatea de a comunica cu cei fără de trup (vechi de când lumea, care se pliază pe limitările, deschiderea și calitatea vibratorie a mediumilor spirituali abilitați să practice această artă spirituală), despre păcatul originar, mântuire și viața eternă.
La drept vorbind, ce ființă umană care a iubit o altă ființă umană nu a dorit în momentul morții acesteia și imediat după, conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar, să intre în contact cu aceasta prin intermediul gândirii, sentimentelor, rugăciunii sau prin procedee mistice sau metode oculte?
Dacă nu ar fi așa, de ce se observă această prevalență a ritualurilor socio-culturale post-mortem, cum ar fi reculegerea la mormântul unei ființe dragi, înrămarea unei fotografii a persoanei și crearea unui mic altar de rugăciune cu ofrandă de lumină, iar la unii chiar tendința de a consulta mediumi confirmați în spiritism, cu scopul de a primi un semn sau un mesaj de la cei dragi nouă care au părăsit planul fizic?
În religiile revelate, cum sunt religiile antice ale misterelor, moartea ocupă un loc important; de altfel, cele trei ceremonii principale ale religiei iudeo-creștine care reunesc cele mai multe persoane sunt botezul, căsătoria și, evident, înmormântarea.
În plus, dacă unii se întreabă la ce sunt bune religiile, alții se simt consolați când sunt asistați de preoții cultului în momentele dificile ale vieții, când alinarea oferită de comunitatea de credincioși se aliază cu speranța de a-i regăsi pe cei care ne-au părăsit pentru a merge într-o altă lume, care nu este accesibilă celor cinci simțuri ale noastre. Devine din ce în ce mai evident că moartea este o altă lume, o frontieră vibratorie în spatele căreia se ascund toate misterele de după viață, cele cu care umanitatea este confruntată de milenii.
Sociologii și antropologii au emis chiar ipoteza că primele tatonări ale religiei au apărut prin codificarea riturilor, mai mult sau mai puțin simpliste, elaborate în proximitatea celor decedați, și sunt corelate cu menținerea amintirilor despre ei sau cu frica de fantome.
Desenele rupestre din grote, precum cele de la Lascaux (în Dordogne, Franța), care datează din Neolitic și Paleolitic, ne informează despre această preocupare absolut logică a strămoșilor noștri îndepărtați pentru moarte și pentru viața din lumea de dincolo, care pare a fi mai importantă pentru cei din epoca preistorică, decât pentru contemporanii societăților noastre civilizate.
Cu siguranță, gândirea religioasă, filosofică și esoterică a evoluat de-a lungul secolelor, dar nu este mai puțin adevărat că religiile ne învață ceea ce este fundamental, care în primul rând este credința în Dumnezeul Creator unic sau multiplu, iar în al doilea rând este legată de supraviețuirea sufletului după moartea trupului, și conform credințelor, despre întoarcerea sa ciclică în acord cu legea cauzalității, care a dat naștere conceptului de reîncarnare sau chiar de așteptare a mântuirii. Însă nicio religie, oricare ar fi aceasta, nu propovăduiește că nu există nimic după moarte; așadar, oricare ar fi referința religioasă, viața de după moarte este un dat fundamental al patrimoniului religios al umanității. De fapt, doar ateii și agnosticii susțin că nu mai există nimic care să supraviețuiască morții trupului ființei umane; ceea ce reprezintă doar o zecime din întreaga umanitate, adică o minoritate redusă, care nu intră sub incidența legii cifrelor, regula pe care se bazează științele umane.