Mult mai puţin cunoscut astăzi decât în secolul trecut, faimosul suedez Emanuel Swedenborg a fost una dintre cele mai prodigioase personalităţi ale secolului al XVIII-lea: savant şi mistic vizionar deopotrivă. Swedenborg conciliază raţionalismul cel mai strict cu mistica cea mai „sinceră", rigoarea carteziană cea mai sobră cu vizionarismul cel mai complet. Bucurându-se încă din timpul vieţii, dar mai ales în secolul următor, de adepţi înflăcăraţi şi necondiţionaţi, Swedenborg a lăsat o urmă distinctă în posteritate. Ajunge să amintim că Paul Valery vedea în gândirea sa o prefigurare a modernităţii, iar Albert Beguin una din sursele „teoretice" principale ale imaginarului romantic. Autori importanţi precum Honore de Balzac, Gerard de Nerval, William Blake, Charles Baudelaire sau, mai aproape de zilele noastre, August Strindberg şi Andre Breton şi-1 revendică drept maestru şi sursă de inspiraţie.
Savant pozitivist, erudit şi teozof vizionar, Swedenborg fascinează prin forţa de convingere cu care şi-a susţinut descoperirile. În aparenţă, lunga sa viaţă este împărţită în două etape distincte: tinereţea omului de ştiinţă şi a inventatorului şi bătrâneţea vizionarului; în realitate însă, cele două componente se îmbină şi se determină în mod reciproc, într-o manieră foarte subtilă.
Emanuel Swedenborg s-a născut la 29 ianuarie 1688 la Stockholm, ca al doilea fiu al pastorului luteran Jesper Svedberg, viitor episcop de Skara.
În 1709, la doar douăzeci şi unu de ani, îşi obţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Uppsala, cunoscut centru al vieţii academice în Europa vremii. Îşi creează rapid o reputaţie de mare erudit şi poliglot (într-o scrisoare, tatăl său afirma că stăpânea la perfecţie douăsprezece limbi, între care ebraica şi aramaica), de persoană cu abilităţi şi competenţe multiple şi diverse.
În anul 1710, tânărul Svedberg se supune ritualului academic obligatoriu în epocă şi începe o lungă călătorie de studii prin Anglia, Olanda, Germania şi Franţa, interesându-se în special de ştiinţele exacte, matematică, ştiinţe ale naturii, astronomie şi muzică. Prima sa operă literară, intitulată Muza Nordului, este un volumaş de versuri în limba latină, conţinând imitaţii după Ovidiu. După un periplu de patru ani, se întoarce la Uppsala în 1714 şi se dedică plin de fervoare ingineriei şi studiului ştiinţelor experimentale. Dintr-o lungă listă de invenţii surprinzătoare, sunt citate prototipul unei maşini cu aburi, o maşină zburătoare cu elice, un fel de submarin, o puşcă funcţionând cu aer comprimat etc.
Între 1716-1718, Swedenborg editează prima revistă ştiinţifică din Suedia, Daedalus hyperboreus. Devenit între timp profesor la Colegiul Regal de Mine, publică în anul 1721 la Amsterdam şi Leipzig două lucrări de fizică şi chimie aplicată, lucrări pentru care este ales membru al Societăţii de ştiinţe din Uppsala, una dintre cele mai celebre academii ale vremii. Regina Ulrike Eleonora îl înnobilează, schimbându-i numele din Svedberg în Swedenborg.
Istoricii ştiinţelor pozitive identifică în gândirea sa îndrăzneaţă intuiţii surprinzătoare cu privire la teorii dezvoltate mult mai târziu, cum ar fi originea sistemului solar într-o nebuloasă primară, o viziune „cuantică" asupra luminii şi căldurii şi chiar asupra structurii „atomice" a materiei. În acelaşi orizont mecanicist şi raţionalist se înscriu şi ultimele sale lucrări ştiinţifice, publicate la Leipzig în anul 1733.
Dar iată că, începând cu anul 1736, orientarea gânditorului ia un cu totul alt curs; din acest an datează primele sale viziuni, pe care el însuşi le descrie cu acuitatea şi simţul amănuntului specifice unui naturalist: senzaţii de dedublare, o stare de transă şi, în momentele supreme, un acut sentiment de libertate şi de elevare.
Iată cum va descrie Swedenborg într-o lucrare ulterioară mecanismul uneia dintre viziunile sale: „Omul se află într-o stare intermediară între veghe şi somn, timp în care nu este conştient decât de faptul că este treaz. În această stare, am văzut şi am auzit cu limpezime spirite şi îngeri. Ba chiar i-am şi atins, dar într-un mod neobişnuit, ca şi cum corpul meu fizic nu ar fi participat. Cât priveşte acum răpirea sufletului şi a corpului şi purtarea lor într-un alt loc, am experimentat aceasta de două sau de trei ori. Mi-am dat seama clar despre ce este vorba şi cum se produce acest fenomen. Să dau un exemplu. Mă plimbam pe străzile unui oraş sau pe o câmpie şi, în acelaşi timp, discutam cu spiritele. Tot ceea ce ştiam era că sunt treaz şi că văd în jurul meu toate lucrurile, ca de obicei. Dar, după ce mergeam aşa mai multe ore, îmi dădeam seama dintr-o dată, şi ochii mei trupeşti vedeau şi ei, că mă aflu într-un loc cu totul diferit".
Interpretând aceste stări drept semne ale unei chemări divine, Swedenborg renunţă la cercetările de laborator şi începe o nouă serie de lungi călătorii prin Europa. În amplul tratat Oeconomia regni animalis, publicat în anii 1740-1741 la Londra şi Amsterdam, centrat în special pe studiul morfologiei şi al funcţionării creierului uman, Swedenborg se detaşează deja de explicaţiile materialist-naturaliste, întrebându-se cu insistenţă dacă nu cumva spiritul uman, emanaţie a luminii, este adevăratul principiu esenţial al Fiinţei. La recomandarea celebrului naturalist Karl Linne, inventatorul sistemului de clasificare a vieţuitoarelor, Swedenborg devine în anul 1741 membru al Academiei Regale de Ştiinţe din Stockholm.
Publicarea în limba suedeză a cărţii Dromboken (Cartea visurilor) în anul 1743 este evenimentul care marchează ruptura definitivă de viziunea materialistă şi orientarea lui Swedenborg spre spiritualismul cel mai pur. Convins că are o misiune de îndeplinit printre oameni, ca trimis şi profet al lui Iisus Cristos, din acest moment şi până la moarte se va dedica exclusiv descrierii, clasificării, interpretării viziunilor sale: „Dumnezeu mi s-a revelat mie, slujitorului său, în acel an 1743 şi mi-a deschis privirile spre lumea spirituală. M-a înzestrat atunci cu puterea de a comunica cu spiritele şi cu îngerii. Începând de atunci, am adus la cunoştinţa oamenilor diferite taine, aşa cum mi-au fost ele arătate şi revelate".
Devine în scurt timp celebru în toată Europa prin lucrările publicate, trezind entuziasmul multora, dar şi neliniştea autorităţilor religioase ale diferitelor confesiuni. În 1745 apare De cultu et amore Dei, lucrare în care Swedenborg analizează Geneza în perspectiva propriei misiuni vizionare, formulând o interpretare a aspectelor din viaţa fizică prin intermediul principiilor inefabile ale lumii spirituale : „În marea lui bunătate, Dumnezeu mi-a luminat înţelegerea pentru ca să pot vedea Cerul şi Infernul şi să cunosc care este natura lor". Ceea ce pare să-i fi atras şi fascinat pe contemporani nu este atât conţinutul viziunilor sale, în fond nu foarte diferit de cel al altor mari mistici, cât capacitatea vizionarului de a le da coerenţă şi sens, de a construi pe baza lor o adevărată doctrină. Una dintre ideile sale cele mai originale constă în anularea graniţei dintre lumea spirituală şi lumea corporală, între cele două orizonturi nu există o diferenţă calitativă, ci doar de frecvenţă de vibraţie. După cum lumea materială este penetrată de spirit în modalităţi multiple şi subtile, la fel şi lumea spirituală conservă atribute precum corporalitatea, spaţialitatea, temporalitatea. Între cele două părţi complementare ale cosmosului sunt mii de legături, pe baza unui principiu al corespondenţelor, principiu care 1-a fascinat atât de mult şi pe Baudelaire.
Operele vizionarului se succed oarecum ritmic: Arcana coelestia, şapte volume, apărute între 1749-1756, Nova Jerusalem, 1758, De divino amore et de divina sapientia, 1763. Celebritatea autorului nostru atrage atenţia lui Kant, care publică în 1766 studiul Visurile unui vizionar explicate prin elementele metafizicii.
Dar cartea care pare să-1 fi impus în posteritate ca un mare vizionar a fost tratatul cunoscut mai ales cu titlul prescurtat Despre iubirea în cuplu, tipărit în anul 1768. Sunt expuse aici toate ideile care îl vor face celebru, într-o formă convingătoare şi atrăgătoare: iubirea ca principiu universal, principiul corespondenţei între lumea vizibilă şi cea invizibilă, între iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru celălalt, relaţia de contiguitate între înger şi fiinţa umană, prelungirea după moarte a relaţiei de iubire, tendinţa fiecărui spirit de a se reuni cu spiritul care îi este predestinat, identitatea de esenţă între amorul senzual şi extazul spiritual.
Ca şi în celelalte opere vizionare pe care le publicase, autorul susţine cu tărie adevărul tuturor viziunilor sale. Nici urmă de convenţie literară, nici urmă de îndoială metafizică. Alături de principiile Binelui şi Înţelepciunii, Iubirea guvernează universul ca emanaţie supremă a Divinităţii. Spiritul şi „inima" prevalează cu autoritate asupra materiei şi „corpului". Discursul vizionar se întemeiază pe o largă erudiţie: cultura antică greco-latină, Biblia, literatura patristică, ezoterismul medieval, dialectica şi teologia scolastică, raţionalismul cartezian, cultura ştiinţifică a modernităţii sunt prezente toate într-un amestec original, impresionant prin unitate şi originalitate. Culori, semne, hieroglife, obiecte simbolice trimit la o tradiţie ezoterică de cea mai bună calitate.
Succesul ideilor lui Swedenborg este uriaş şi imediat. Îngrijorată de acest fenomen, Biserica Suediei îl declară eretic pe bătrânul vizionar care începuse să se prezinte ca fondator al unei noi religii, definită de el ca adevăratul creştinism. Adevărul este că, deşi lipsită de porniri polemice, doctrina lui Swedenborg avea de ce să-i sperie pe reprezentanţii oricărei Biserici instituite. Păstrând în aparenţă limbajul creştin tradiţional (Providenţă, Sfântul Duh, harul divin etc), noul profet îi conferă sensuri noi şi surprinzătoare. De pildă, în privinţa libertăţii, Swedenborg preconiza preeminenţa totală a liberului arbitru. Binele şi răul se află în fiecare om, într-o gradaţie conformă propriei sale voinţe. Cel care decide să fie bun pe pământ îşi va permanentiza după moarte acesta stare prin condiţia de înger, iar cel rău se va destina Infernului prin chiar conştiinţa răutăţii sale.
Nevoit să se exileze, în 1771 redactează la Amsterdam ultima sa lucrare, un fel de testament spiritual cu titlul elocvent Vera Christiana Religio. Acest text va fi tipărit postum, alături de alte opere precum Adversaria in Libros veteris Testamenti şi Diarium spirituale. Emanuel Swedenborg a murit la Londra, pe 29 martie 1772, la o dată pe care o prevăzuse el însuşi.
Swedenborg este un spirit luminos şi calm, deloc tragic sau abscons, preocupat să concilieze viziunea mistică cu reflecţia ştiinţifico-metafizică, să le facă să se justifice şi să se lămurească reciproc. Altfel spus, Swedenborg încearcă să explice şi să argumenteze cu instrumentarul „ştiinţific" inexprimabilul, anulând distanţa tradiţională dintre „cer" şi „pământ", dintre „material" şi „supranatural". Un optimism ontologic şi gnoseologic alimentat abundent de surse mistice: omul are vocaţia cunoaşterii şi a fericirii; prin voinţa de puritate, prin înţelegerea şi supunerea la proiectul divin ascuns în legile naturii, el poate atinge starea de comuniune cu Divinul.