Misterele Ascensiunii

Revelarea bătăliei cosmice dintre Bine și Rău


Autor: David Wilcock
Editura: Adevăr Divin
Pagini: 512
Format: 20 x 13 cm


41,00 lei

Descriere

Autorul David Wilcock, ale cărui cărţi au devenit bestselleruri New York Times, a devenit unul din cei mai importanţi scriitori care explorează în lucrările lor misterele antice şi noua ştiinţă. În această carte, Misterele ascensiunii, David îşi conduce cititorii de-a lungul unei călătorii surprinzătoare şi fascinante prin istoria universului, explorând marea Bătălie Cosmică ce se dă la ora actuală în legătură cu Ascensiunea noastră.
În cele două bestselleruri anterioare ale sale, Investigaţii revelatoare asupra câmpului conştiinţei şi Cheia sincronicităţii, David Wilcock prezintă numeroase dovezi furnizate de ştiinţa alternativă pentru a revela adevărurile ascunse referitoare la universul în care trăim. În Misterele ascensiunii, David merge mai departe, conducându-ne de-a lungul unei călătorii personale pe fundalul căreia descrie bătălia cosmică secretă purtată zi de zi între forţele pozitive şi cele negative din univers, ale cărei efecte sunt vizibile atât în traumele din viaţa noastră cât şi în ştirile prezentate de mass-media.
Folosindu-se de contactul său cu inteligenţa pozitivă superioară ce se ascunde în spatele fenomenului OZN, de informaţii ştiinţifice de ultimă oră şi de datele primite de la diferiţi insider-i guvernamentali de rang înalt, David revelează în această carte faptul că planeta noastră se află pe linia frontului unei bătălii de proporţii cosmice între extratereştrii pozitivi şi cei negativi, purtată de aceştia de sute de mii de ani. Misterele ascensiunii explorează obstacolele personale pe care a trebuit să le depăşească David pentru a scoate la lumină marile secrete ale universului nostru şi ce înseamnă această bătălie pentru fiecare dintre noi. Prin asocierea dintre mesajul vechilor scripturi sacre cu datele ştiinţifice şi mărturiile insider-ilor, David ajunge la o concluzie uimitoare, potrivit căreia pământul este pe punctul de a trece printr-un eveniment cosmic masiv care va transforma în totalitate materia, energia, conştiinţa şi viaţa biologică aşa cum le cunoaştem noi la ora actuală, învingându-le o dată pentru totdeauna pe marile personaje malefice ale epocii noastre.
DAVID WILCOCK este un autor, conferenţiar profesionist, producător de filme, cercetător al civilizaţilor antice, al ştiinţei conştiinţei şi al noii paradigme a materiei şi energiei. Gândurile şi cunoştinţele sale sunt împărtăşite cu sute de mii de oameni prin intermediul site-ului lui David, DivineCosmos.com. Primele sale două cărţi, Investigaţii revelatoare asupra câmpului conştiinţei şi Cheia sincronicităţii, au fost bestselleruri New York Times. David locuieşte în California.

Cuprins:
Lista ilustratiilor xi
Capitolul 1 Introducere 1
Capitolul 2 Batalia impotriva intunericului 29
Capitolul 3 Atingerea infinitului 47
Capitolul 4 Intunericul si lumina 61
Capitolul 5 Ar putea ESP sa salveze lumea? 71
Capitolul 6 S-a lasat intunericul 91
Capitolul 7 Raiul si iadul 109
Capitolul 8 Noaptea intunecata a sufletului 133
Capitolul 9 In cautarea unei cai de iesire 151
Capitolul 10 Inaltarea pe aripile euforiei si prabusirea de dupa 167
Capitolul 11 Evadarea 187
Capitolul 12 Atingerea fundului prapastiei 203
Capitolul 13 Marele experiment 231
Capitolul 14 Dezvaluirea 251
Capitolul 15 „Marele An” al lui Chatelain se incheie cu surle si trambite 273
Capitolul 16 Supravietuitorii uitati de pe Luna 289
Capitolul 17 „Imaginea de ansamblu” este una extrem de cosmica 313
Capitolul 18 Pete Peterson – un veritabil Tesla al „operatiunilor negre” 331
Capitolul 19 Jacob si Programul Spatial Secret 351
Capitolul 20 Stravechea Rasa a Constructorilor 375
Capitolul 21 Date provenite de la insider-i despre Constructori 395
Capitolul 22 Matricea lunara a Imperiului 407
Capitolul 23 Ingerii cazuti 427
Capitolul 24 Batalia cosmica devine una personala 451
Capitolul 25 Tipare posibile ale viitorului 465
Multumiri 491
Despre autor 493

Pret „Misterele Ascensiunii. Revelarea bătăliei cosmice dintre Bine și Rău”, de David Wilcock. Editura Adevăr Divin: 41 lei

Fragmente din carte:

Capitolul 1
Introducere
Imaginează-ţi o viaţă în care eşti înzestrat cu puteri supranaturale, de zeu. Eşti capabil să citeşti instantaneu mintea altor persoane, aşa că nu mai ai nevoie de cuvinte. Poţi levita, plutind prin aer prin simpla putere a gândurilor tale. Dispui de puteri telecinetice, putând mişca obiectele, chiar şi cele de dimensiuni colosale, comandându-le să facă orice doreşti prin puterea minţii tale. Poţi materializa orice îţi doreşti, la fel de uşor cum îţi deschideai altădată gura pentru a vorbi. Poţi călători în timp, făcând salturi în trecut sau în viitor şi privind ce se întâmplă aici cu o claritate uimitoare. „Vălul” care separă lumea celor vii de lumea de dincolo şi care te-a făcut să uiţi că ai o identitate mai măreaţă decât aceea a unui muritor – s-a ridicat. Eşti în permanenţă conştient de faptul că eşti un suflet nemuritor care trăieşte o experienţă umană. Nivelul inteligenţei tale depăşeşte cu mult tot ce ai experimentat în trecut.
Să fie un simplu vis? O dorinţă ridicolă fără nici o bază reală? Este oare posibil ca marii maeştri spirituali ai umanităţii să fi spus adevărul: că trăieşti într-o stare de amnezie, nemaiştiind cine şi ce eşti în realitate? Este oare posibil ca alegerile pe care le faci şi gândurile pe care le emiţi să fie infinit mai importante decât îţi dai seama? Există oare într-adevăr o bătălie între bine şi rău, care îţi afectează viaţa de zi cu zi? Stă această bătălie invizibilă la baza multora din marile evenimente ale lumii? Este ascensiunea – această absolvire pe un nivel superior al existenţei – scopul suprem al existenţei umane? Există în univers forţe negative care se hrănesc cu temerile, mânia, vinovăţia şi ruşinea ta, şi care nu se dau în lături de la nimic pentru a te împiedica să realizezi acest salt cuantic în evoluţia ta? Asistăm noi oare la o competiţie incredibil de vastă în vederea obţinerii controlului asupra planetei noastre? Ar muri literalmente aceste forţe negative dacă nu s-ar hrăni cu egoismul, invidia, materialismul, lăcomia şi singurătatea noastră, care le furnizează o rezervă energetică inepuizabilă? Au dus aceste forţe o bătălie care durează de sute de mii de ani şi de care sunt perfect conştiente?
Eşti pe punctul de a intra într-o lume a răspunsurilor la toate aceste întrebări. Noi suntem ameninţaţi de o distrugere totală pusă la cale de tot felul de forţe malefice, în existenţa cărora ne vine de multe ori imposibil să credem. Nu numai că dispunem de o „elită” care pare să înflorească de pe urma războaielor pe care le creează, a catastrofelor financiare pe care le pune la cale, a epidemiilor şi a haosului pe care le guvernează din umbră, dar natura însăşi pare să ne fi trădat. Planeta noastră este pe moarte. Rezervele de apă seacă şi un număr din ce în ce mai mare de specii de animale dispar, din cauza civilizaţiei umane. Temperaturile par să crească de la un an la altul, iar cutremurele, vulcanii, tsunami-urile, uraganele şi super-furtunile tropicale ne pun în pericol viaţa, provocând distrugeri colosale.
Oamenii au tendinţa de a crede că poveştile spirituale din antichitate sunt o simplă „mitologie”, în timp ce noi trăim în „lumea reală”, care pare mult mai singuratică şi mai ameninţătoare. Tot mai mulţi oameni adoptă comportamente dependente sau tipare ale negării pentru a uita de adevărul neplăcut şi aparent inevitabil al distrugerii în masă, forţându-l să intre în subconştient. Când acesta răbufneşte însă înapoi în mintea conştientă, el reactualizează starea de disperare, iar noi cădem din nou în depresia întunecată generată de singurătatea profundă în capcana căreia suntem prinşi. Când nu mai vedem nicăieri vreo speranţă, începem să credem subit în Dumnezeu şi în iad, şi ne întrebăm la infinit: „De ce? De ce? De ce?”
Poate că ai avut norocul să intri în contact cu ceea ce mulţi vizionari au numit „înţelepciunea angelică”. Poate că ai trăit o experienţă de moarte iminentă şi ai surprins un crâmpei din realitatea infinit mai măreaţă care se ascunde dincolo de vălul care separă viaţa de moarte. Poate că ai avut un vis atât de frumos încât te-ai trezit cu ochii în lacrimi, tânjind după promisiunea unei zile de mâine mai frumoase. Poate că ai trăit o experienţă emoţională apoteotică, fie de teroare extremă, fie de extaz pur, în urma căreia ai intrat în acea stare de calm absolut care este apanajul marilor maeştri, în care timpul pare să se oprească şi în care îţi percepi viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, ca şi cum ai privi-o „de sus”. Poate că ţi s-a întâmplat ceva atât de bizar, de supranatural, încât te-a făcut să te cutremuri de uimire. Pentru câteva momente preţioase, ai intrat în contact cu esenţa unei realităţi incredibil de profunde. Ai experimentat o stare în care nu mai există teamă, durere, pierdere sau singurătate, ci doar iubire, bucurie şi o lumină alb-strălucitoare nemărginită.
Această senzaţie cutremurătoare a eternităţii pare adeseori efemeră. După un crâmpei de magie, realitatea vieţii de zi cu zi te asaltează din nou, făcându-te să uiţi. Flacăra potenţialului tău infinit este stinsă de vântul rece şi dur al realităţii curente, aşa cum o percep cei mai mulţi dintre oameni la ora actuală. Din fericire, această realitate se poate schimba. Unul din marile mistere ale epocii noastre este chiar existenţa fiinţelor spirituale pozitive, cu care putem intra oricând în contact, dacă urmăm anumite precepte şi linii directoare. Personal, primesc aproape zilnic scrisori de la oameni care trăiesc fenomene bizare şi mistice. Am încercat eu însumi din răsputeri să intru în contact cu fiinţele spirituale, iar rezultatele pe care le-am obţinut au fost pe cât de profunde, pe atât de semnificative.
Îţi voi relata în această carte povestea experienţelor mele, marile greutăţi prin care am trecut pentru a descoperi în cele din urmă adevărurile profunde şi ascunse ale ascensiunii şi ale viitorului nostru. Tradiţia spirituală gnostică ne învaţă că informaţiile sunt vii, iar expunerea noastră la informaţiile referitoare la natura reală a cosmosului poate declanşa în noi o metamorfoză care ne va conduce în cele din urmă la ascensiune. În cărţile mele precedente am prezentat aceste informaţii dintr-o perspectivă ştiinţifică, dar în prima jumătate a cărţii de faţă voi încerca o abordare nouă, arătându-ţi cum se poate manifesta acest adevăr metafizic în viaţa ta la nivel personal.

Misterele istoriei
Ştiinţa ne învaţă că noi am evoluat de la o viaţă incredibil de plicticoasă petrecută în peşteri, în care strămoşii noştri erau nişte vânători-culegători analfabeţi forţaţi să supravieţuiască în condiţii ostile, luptându-se cu elementele dezlănţuite ale naturii. La un moment dat, aceşti strămoşi au devenit suficient de inteligenţi pentru a inventa roata, culturile agricole, domesticirea animalelor, sistemele comerciale, construind adăposturi din ce în ce mai solide şi adunându-se în sate şi oraşe. Civilizaţiile au evoluat gradual, iar oamenii au creat limbajul scris, matematica, ceramica, metalurgia, astronomia, guvernarea, legile şi religia.
Între altele, ei au învăţat să îi venereze pe zei. Practic toate culturile care au trăit vreodată pe pământ au descris o anumită formă de contact direct cu diferite fiinţe avansate, cu o inteligenţă considerabil mai înaltă decât a oamenilor. Din câte ne spun sursele istorice, civilizaţia umană nu a apărut aleatoriu. Oamenii au fost învăţaţi să vorbească, să citească, să scrie, să cultive recolte, să îşi construiască adăposturi, să studieze stelele şi să înţeleagă limbajul universal al ştiinţei de către alte fiinţe, mai sofisticate. Izvoarele scrise din antichitatea cea mai îndepărtată repetă din nou şi din nou povestea unor fiinţe umanoide mai avansate decât oamenii care le-au dat acestora din urmă cheile cunoaşterii superioare. Adeseori, aceste fiinţe au colaborat cu oamenii sute sau chiar mii de ani, guvernând afacerile lumii antice de pe poziţia dreptului aparent divin al regalităţii lor. Unii din aceşti „zei” i-au învăţat pe oameni să fie mai plini de iubire şi să se ierte unii pe ceilalţi, dând naştere marilor religii, care conţin mistere pe care puţini oameni le mai înţeleg în epoca noastră. Alţi „zei” nu au fost însă nici pe departe la fel de buni şi de binevoitori. Ei s-au luptat unii cu alţii, au dat dovadă de viclenie şi de josnicie, de minciună şi de înşelătorie, şi de multe ori au fost detronaţi şi ucişi atunci când supuşii lor furioşi şi trădaţi s-au ridicat în cele din urmă împotriva lor.
Este oare posibil ca aceşti „zei” din antichitate să fi fost de fapt fiinţe extraterestre? Am încercat să răspund public la această întrebare de aproximativ 20 de ani încoace, prin diferite mijloace, inclusiv pe site-ul meu, DivineCosmos.com, în cărţile mele, Investigaţii referitoare la Câmpul-Sursă şi Cheia Sincronicităţii, precum şi în peste 80 de episoade diferite ale emisiunii Ancient Aliens (Extratereştrii din antichitate), cea mai populară emisiune difuzată de canalul History, care intră în al zecelea sezon în momentul scrierii cărţii de faţă. Din păcate, există încă foarte mulţi oameni care continuă să se comporte la fel ca preoţii ce au refuzat să se uite prin telescopul lui Galileo. Perspectiva asupra lumii pe care o cultivă cei mai mulţi dintre oameni nu este altceva decât un sistem de convingeri, similar unei religii. Noi ne apărăm modelele ştiinţifice curente la fel ca zeloţii care militează cu ardoare în favoarea Bibliei lor, afirmând că nu există decât un singur adevăr şi că magii ştiinţei deţin toate răspunsurile (sau o vor face într-un viitor apropiat).

„Povestea” s-a schimbat
În mod tradiţional, scepticii şi-au apărat sistemul convingerilor invocând ştiinţa ca autoritate supremă. Argumentul rămâne însă destul de confuz, căci aceste autorităţi şi-au schimbat continuu povestea. Ceea ce ni se cere să credem s-a schimbat discret în data de 22 octombrie 2013, când revista Proceedings of the National Academy of Sciences a publicat un articol, fără ca media centrală să îi facă vreo publicitate. O echipă alcătuită din trei oameni de ştiinţă conduşi de dr. Erik Petigura a folosit telescopul Kepler al NASA pentru a studia 42.000 de stele din vecinătatea sistemului solar, mai mult sau mai puţin similare soarelui nostru. Cercetătorii au studiat momentele în care luminozitatea fiecărei stele a scăzut suficient de mult pentru a fi măsurabilă. Aceste scăderi ale luminozităţii se datorau trecerii unei planete prin faţa stelei respective. Echipa lui Petigura a descoperit un total de 603 planete, din care zece de mărimea pământului şi cu orbite în „zone locuibile” în care se pot forma oceane, întrucât temperatura planetei nu este nici prea ridicată, nici prea scăzută. De altfel, echipa lui Petigura deţinea deja date care confirmau faptul că pe aceste planete există apă în stare lichidă. Atunci când combini doi atomi de hidrogen cu unul de oxigen, obţii apă lichidă. NASA dovedise anterior că stelele emană nenumărate tone de hidrogen şi oxigen sub formă de gaze. Atunci când aceste gaze ajung pe o planetă cu o temperatură adecvată, ele se combină şi dau naştere apei, atmosferei, ploii şi oceanelor.
Studiul lui Petigura se încheie cu concluzia uluitoare că 22% dintre toate stelele comparabile cu soarele nostru care există în univers au planete înzestrate cu apă similare pământului, care orbitează în jurul lor, în zone în care viaţa întruneşte condiţii adecvate pentru a apărea. Cea mai apropiată stea cu o planetă similară pământului în jurul ei este situată la doar 12 ani-lumină, putând fi atinsă cu uşurinţă în decursul unei vieţi umane dacă tehnologia noastră ar avansa suficient de mult pentru a ne oferi posibilitatea de a călători cu viteza luminii. Adevărata magie se produce însă dacă aplicăm procentul de 22% întregului univers cunoscut. Rezultatele sunt incredibile, fiind sintetizate într-un articol intitulat „Paradoxul Fermi” pe site-ul WaitButBuy.com.
Astfel, se estimează că există între 100-400 de miliarde de stele cu planete locuibile în jur numai în Calea Lactee. Pe de altă parte, se ştie la ora actuală că pentru fiecare stea din Calea Lactee există o întreagă galaxie în univers. O galaxie nu este altceva decât un grup uriaş de stele. Odată înarmaţi cu aceste cifre, putem dovedi că pentru fiecare bob de nisip de pe pământ există câte 10.000 de stele în univers. Acest număr este atât de mare încât mintea umană nu îl poate cuprinde, căci boabele de nisip de pe pământ sunt practic nenumărate. Povestea devine şi mai fascinantă dacă ne gândim că aproximativ 5% din aceste stele sunt similare soarelui nostru, conform datelor furnizate de NASA. Cu alte cuvinte, în univers există circa 500 de cvintilioane, adică de miliarde de miliarde de stele similare soarelui nostru.
Fiecare din aceste stele similare soarelui are o „zonă locuibilă” în care o planetă poate da naştere oceanelor şi apei lichide. Dacă 5% din totalul stelelor care există în univers sunt similare soarelui nostru, iar echipa lui Petigura a descoperit că o cincime din acestea ar putea avea planete similare pământului în jurul lor, înseamnă că 1% din toate stelele din univers ar putea avea în jur o planetă pe care am putea locui. Cu alte cuvinte, în cosmos ar putea exista 100 de miliarde de miliarde de planete similare pământului, ceea ce înseamnă că pentru fiecare bob de nisip de pe pământ există câte o sută de planete similare pământului în univers. Pornind de la aceste cifre, putem presupune că numai în galaxia noastră există aproximativ un miliard de pământuri. Dacă pornim de la premisa că doar 1% din aceste lumi ce conţin apă şi-au creat forme de viaţă, putem trage concluzia că fiecare bob de nisip de pe pământ reprezintă o planetă locuită similară pământului din univers.
Să presupunem că doar 1% din aceste planete locuite au forme de viaţă care au evoluat până la crearea unor civilizaţii inteligente, precum cea umană de pe pământ. Acest lucru ar însemna că în universul nostru există 10 cvadrilioane, adică zece milioane de miliarde de civilizaţii inteligente. Dacă aplicăm această logică Căii Lactee, numai în galaxia noastră există 100.000 de civilizaţii inteligente pe cele circa un miliard de planete similare pământului, care ne aşteaptă. Această perspectivă schimbă dramatic paradigma actuală, fiind cu atât mai veridică cu cât provine de la surse oficiale ce operează cu datele NASA. Dacă ţinem cont de aceste calcule, ipoteza că suntem singuri în univers pare dintr-o dată ridicolă, fiind similară cu credinţele fanatice ale fundamentaliştilor religioşi, care pot fi atât de uşor demontate.
„Paradoxul Fermi” ne cere să ţinem cont inclusiv de vârsta universului, estimată la ora actuală la aproximativ 13 miliarde de ani. Pământul s-a format doar în urmă cu 4,54 miliarde de ani. Prin urmare, putem presupune fără un efort prea mare că o altă planetă similară pământului nostru s-ar fi putut forma în urmă cu 8 miliarde de ani, în jurul unei stele mai vechi (similare soarelui). Să ne imaginăm acum că această planetă a evoluat până la nivelul nostru curent de inteligenţă şi de tehnologie în acelaşi interval de timp ca şi noi: de 4,54 miliarde de ani. Acest lucru ar însemna că civilizaţia de pe respectiva planetă a avut la dispoziţie alte 3,46 de miliarde de ani pentru a evolua dincolo de nivelul pe care l-am atins noi la ora actuală. Gradul tehnologiei, inteligenţei şi sofisticării atinse de această civilizaţie într-un interval de timp atât de lung ar depăşi probabil tot ce putem înţelege noi cu mintea pe care o avem.
Pe data de 5 martie 2015, NASA a anunţat că aproape jumătate din planeta Marte a fost acoperită cândva de un ocean similar celor de pe pământ, cu o adâncime de aproximativ 1,6 kilometri. Pe 28 septembrie în acelaşi an, NASA a anunţat că apa lichidă continuă să existe şi astăzi pe Marte, dar în cantităţi limitate. În sfârşit, pe 5 noiembrie 2015, NASA a anunţat că Marte a avut o atmosferă similară celei terestre care a dispărut, posibil în urma unui eveniment solar. La rândul ei, planeta Pluto are o atmosferă uimitor de asemănătoare celei terestre. Potrivit unui articol BBC publicat în data de 12 martie 2015, în care este citată NASA, s-a descoperit că luna lui Jupiter, Ganymede, are un ocean chiar sub suprafaţa sa. La fel şi ceilalţi sateliţi ai planetei: „Este vorba de planetele pitice Pluto şi Ceres; de celelalte luni ale lui Jupiter, Europa şi Calisto; de lunile lui Saturn: Enceladus, Titan şi Mimas; şi posibil de luna lui Neptun, Triton. ‚Sistemul solar pare dintr-o dată un loc destul de umed’, glumeşte Jim Green, directorul agenţiei spaţiale a Statelor Unite responsabil de ştiinţa planetelor”.
Aceste descoperiri oficiale schimbă tot ce am fost învăţaţi de mici să credem. În propriul nostru sistem solar există aşadar mai multe locuri în care ar putea exista forme de viaţă (de un tip sau altul). Marte pare să fi fost o planetă suficient de asemănătoare pământului pentru ca o civilizaţie inteligentă să fi înflorit pe ea în trecut. Aceste descoperiri care schimbă paradigma sunt publicate ici şi colo în media oficială, câte una pe rând. Ele nu au parte niciodată de o publicitate majoră, fiind uitate în scurt timp în lumea noastră saturată de informaţii. Dacă unim însă între ele aceste piese de puzzle, noi putem construi o imagine de ansamblu diferită de cea pe care marea majoritate a o confundă la ora actuală cu adevărul absolut.

Sămânţa cosmică
O altă revoluţie ştiinţifică a avut loc cu doar o lună înaintea publicării studiului din Proceed­ings of the National Academy of Sciences, în septembrie 2013. A fost prea târziu atunci să includ aceste date în cartea mea anterioară, Cheia sincronicităţii, dar mi-aş fi dorit să o pot face. Îmi amintesc şi astăzi perfect de momentul în care mă aflam într-un avion şi citeam în revista Quanta articolul intitulat „O nestemată în inima fizicii cuantice”. Chiar dacă avionul se afla în plină ascensiune, mi-aş fi dorit să îmi desfac centura de siguranţă şi să ţopăi pe aleea dintre scaune, ţipând de uimire şi de bucurie. Toţi acei ani de jurnalism şi cercetări ştiinţifice au dat rezultate, şi încă într-o manieră la care nu m-aş fi aşteptat niciodată. Sute de piese de puzzle şi-au găsit poziţia în mintea mea, şi pentru prima dată am putut vedea imaginea de ansamblu pe care o creau.
Cei mai mulţi dintre oameni cred că universul în care trăim s-a născut în urma unui „Big Bang”. Acest model ne învaţă că „la început nu a existat nimic”. Subit, din acest „nimic” s-a născut „ceva”. Cu alte cuvinte, „nimicul” a dat naştere întregii materii din univers printr-o explozie subită, pe care oamenii de ştiinţă au numit-o „Big Bang”. De bună seamă, pare foarte îndoielnic ca „nimicul” să poată „exploda”, creând astfel întregul univers. Această ipoteză ne spune practic că putem obţine ceva din nimic. Chiar dacă putem accepta această idee, apare în mod firesc întrebarea: de ce ar fi creată materia o singură dată, şi anume în momentul apariţiei universului? De ce nu ar continua procesul de transformare a energiei invizibile (adică a „nimicului”) în materia pe care o vedem la ora actuală?
Modelul Big Bang-ului a fost susţinut ştiinţific de teoriile referitoare la găurile negre ale lui Stephen Hawking. În realitate, Big Bang-ul rămâne până astăzi o supoziţie rămasă nedemonstrată. Puţini ştiu că însuşi mentorul lui Hawking, Sir Roger Penrose, a lucrat la o teorie ştiinţifică extrem de diferită referitoare la originea şi la natura universului. Hawking şi Penrose şi-au dezbătut public cele două modele de foarte mulţi ani încoace, dar mas-media a ignorat până acum viziunea celui din urmă. Penrose a studiat mişcările energiei la nivel cuantic şi a căutat un tipar ascuns care să le unifice. El a descoperit dovezi convingătoare care atestă că tot ceea ce vedem în univers – inclusiv timpul şi spaţiul – este recreat clipă de clipă dintr-un singur punct. Cu alte cuvinte, nu există spaţiu, materie, energie şi timp aşa cum ni le imaginăm noi, ci doar „distorsiuni” ale acestui punct singular. Începutul, mijlocul şi sfârşitul universului există în simultaneitate.
Povestea devine încă şi mai bizară dacă ţinem seama de convingerea lui Penrose că acest „punct” este de fapt o formă geometrică tridimensională destul de stranie, creată în principal din triunghiuri, aşa cum se vede în ilustraţia de mai jos.
Fig. 1: Modelul lui Sir Roger Penrose referitor la un tipar geometric ca sursă a universului cunoscut
Penrose a elaborat un model matematic pentru a demonstra că aceasta este maniera în care funcţionează universul şi a obţinut rezultate foarte bune, până când s-a izbit de un zid. Teoria sa a rămas astfel un mister ştiinţific fascinant, dar nedovedit, până când Nima Arkani-Hmed şi Jaroslav Trnka, doi oameni de ştiinţă de la Institutul de Tehnologie din California (Caltech), au redeschis investigaţia. Dând dovadă de un geniu matematic absolut, cei doi savanţi au demonstrat că ideea de bază a lui Penrose era corectă, doar forma geometrică era greşită. Prin corectarea premisei matematice, cei doi oameni de ştiinţă au dovedit că universul aşa cum îl cunoaştem noi nu există. El se comportă exact ca o hologramă: pare să fie solid şi tridimensional, dar în realitate nu există deloc. Dacă mărim imaginea până la nivelul cuantic, singurul lucru pe care îl găsim este o „particulă” singulară care creează întregul univers, inclusiv timpul şi spaţiul. Această „particulă” arată ca un grup de patru piramide triunghiulare (sau tetraedre) lipite:
„Amplituhedronul” – Sămânţa geometrică a Universului
Deşi putem vedea 100-400 de miliarde de galaxii în univers, şi la modul potenţial 100 de miliarde de miliarde de planete similare pământului (câte 100 de lumi acvatice pentru fiecare bob de nisip de pe pământ), la ora actuală există dovezi că toate acestea emană dintr-o singură formă geometrică. Universul pare să fie un copac uriaş cu nenumărate ramuri, care a crescut însă dintr-o singură sămânţă infinit de mică. Oricât de confuz ar părea la prima vedere, această sămânţă este de fapt singurul lucru care există cu adevărat. Copacul nu este decât o iluzie. Nu există început sau sfârşit. Sămânţa şi copacul coexistă în acelaşi timp.

Geometria sacră
Apare astfel întrebarea: „Ce anume este universul?” Cum putem explica materia aparent solidă pe care o vedem în faţa ochilor? În prima mea carte, Investigaţii referitoare la Câmpul-Sursă, am prezentat dovezi ample care atestă că atomii şi moleculele nu sunt alcătuite din particule, ci dintr-o energie manifestată sub forma unor tipare geometrice. Ştiinţa ne spune că nucleul unui atom este alcătuit din protoni şi din neutroni. Dr. Robert Moon a descoperit încă din anul 1987 că multe din marile mistere ale atomului ar putea fi soluţionate dacă am privi fiecare proton ca fiind colţul unei forme geometrice simple, cum ar fi un cub. Acest model rezolvă într-o manieră elegantă problema dualităţii unde-particule, potrivit căreia particulele subatomice pot acţiona ca nişte unde şi invers. Dr. Moon a conchis că în interiorul atomului nu există particule, ci doar unde energetice care alcătuiesc anumite forme geometrice. Cel mai simplu exemplu pe care îl putem da este cel al oxigenului. Într-o moleculă de oxigen există opt protoni. Dr. Moon identifică cei opt protoni cu cele opt colţuri ale unui cub. Cu alte cuvinte, dacă am putea vedea nucleul unui atom de oxigen, am vedea practic un cub. Acesta nu este însă solid, ci reprezintă o undă.
Pe măsură ce avansăm către elementele mai grele, cubul rămâne în interiorul nucleului, iar colţurile sale continuă să reprezinte protoni, dar el este acoperit de alte forme geometrice. Obţinem astfel pe rând un octaedru, un icosaedru şi un dodecaedru. Aceste forme dau naştere celor mai stabile şi mai abundente elemente de pe pământ: oxigenul (cubul), siliciul (octaedrul), fierul (icosaedrul) şi paladiul (dodecaedrul), rezolvând astfel un număr impresionant de probleme ale fizicii cuantice.
Fig. 3 Modelul geometric al atomului, de dr. Robert Moon
Deşi mi-ar plăcea să explorez din nou aceste detalii tehnice, realitatea este că am scris deja Investigaţiile referitoare la Câmpul-Sursă. Cartea de faţă nu îşi mai propune să prezinte un nou discurs ştiinţific referitor la conştiinţă, biologie şi fizică, deşi vom relua pe scurt o parte din aceste concepte. Cel mai important lucru asupra căruia doresc să insist în momentul de faţă este că această geometrie este forma vizibilă a vibraţiei. Acest lucru a fost demonstrat extrem de elegant de dr. Hand Jenny, care a creat o serie de tipare geometrice extrem de frumoase (inclusiv acela al cubului) într-o picătură de apă. Dr. Jenny a început cu nisipul care pluteşte într-o picătură de apă, dând naştere unui lichid mâlos şi albicios. Când a pus în vibraţie această apă folosind tonalităţi sonore pure, precum cele pe care le auzim atunci când apăsăm pe clapele albe ale unui pian, particulele de nisip s-au aranjat într-o manieră aproape miraculoasă în diferite tipare geometrice frumoase, ca şi cum s-ar fi aflat sub influenţa unei forţe misterioase invizibile.
Fig. 4: Tipare geometrice într-o picătură de apă aflată în vibraţie, observate de dr. Hans Jenny
Aceeaşi picătură de apă şi acelaşi nisip dau naştere unor tipare geometrice complet diferite (inclusiv cubului) în funcţie de sunetul cu care rezonează. După cum se poate vedea, atunci când apa rezonează cu anumite frecvenţe sonore, ea generează un tipar tridimensional alcătuit din triunghiuri, asemănător Stelei lui David. Acesta prezintă similitudini uimitoare cu forma triunghiulară pe care au descoperit-o oamenii de ştiinţă de la Caltech, ajungând la concluzia că ea reprezintă sămânţa universului.
Marea majoritate a oamenilor continuă să creadă că materia este alcătuită din particule solide, dure şi tangibile. Dacă ne recalibrăm însă modelele ştiinţifice în jurul ideii că atomii nu sunt altceva decât tipare energetice geometrice, înseamnă că întreaga materie s-ar fi putut forma datorită unei unde similare celei sonore, reverberată în întregul univers. Exact asta ne spun tradiţiile spirituale din vechime. Hinduşii şi budiştii cred că universul s-a format pornind de la un sunet primordial pe care ei îl numesc AUM. Adepţii acestor căi spirituale îşi petrec ore în şir incantând acest sunet, cu convingerea că acest lucru îi va apropia de Creator. La rândul ei, cartea biblică a Genezei spune: „La început a fost cuvântul”. Indienii nativi americani bat din tobe pentru a onora astfel bătăile inimii Mamei – adică a universului.
Să presupunem pentru o clipă că oamenii de ştiinţă de la Caltech au dreptate şi că întregul univers s-a născut ca o emanaţie a unei singure seminţe. Aşa cum ştim, noi suntem fiinţe vii şi conştiente, înconjurate de o mare varietate a vieţii biologice. Deşi părem separaţi de restul realităţii din jur, noi suntem interconectaţi printr-o energie ascunsă din lumea cuantică ce curge continuu, creând întreaga materie. În ultimă instanţă, viaţa de pe pământ nu este altceva decât rezultatul acestei seminţe universale – dacă acest model nou este corect. Prin urmare, sămânţa trebuie să conţină deja toate ingredientele necesare pentru a produce viaţa biologică şi conştiinţa. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie vie şi inteligentă ea însăşi. Toate lucrurile de care este nevoie pentru a crea civilizaţii inteligente precum cea de pe pământ trebuie să fie conţinute în sămânţă. În consecinţă, ingredientele necesare pentru a produce o viaţă inteligentă au o natură cosmică, ceea ce înseamnă că viaţa şi conştiinţa impregnează întregul univers. De asemenea, viaţa trebuie să aibă o componentă energetică care nu necesită un material biologic fizic pentru a putea exista. Această energie este ea însăşi vie, dând naştere unui „Câmp-Sursă” (după cum l-am numit eu), şi întreaga materie din univers face parte integrantă dintr-un cosmos viu.
Dacă ai citit deja cărţile mele anterioare, Investigaţii referitoare la Câmpul-Sursă şi Cheia sincronicităţii, ai avut acces la dovezi ştiinţifice ample care susţin aceste afirmaţii. Cosmosul nu este un vid întunecat presărat cu bule nesimţitoare de gaz care ard din cauza fuziunii nucleare. El este viu, conştient şi inteligent, fiind special conceput pentru a produce viaţă biologică. Codurile care produc ADN-ul, proteinele şi celulele sunt scrise direct în legile fizicii cuantice. Dovada mea favorită care confirmă acest lucru provine de la biologul dr. Luc Montagnier, laureat al Premiului Nobel, care a transformat moleculele obişnuite de apă dintr-un container sigilat în ADN. Tot ce a făcut el în acest scop a fost să plaseze în vecinătatea primului container un altul, de asemenea sigilat, cu apă ce conţinea ADN, la care a adăugat nişte electricitate statică. Într-o manieră neverosimilă, hidrogenul şi oxigenul din apa sterilă s-au transmutat în aminoacizi complecşi care s-au asamblat şi au format molecule de ADN. Experimentele lui Montagnier sunt foarte bine susţinute ştiinţific şi au fost repetate de foarte multe ori. De bună seamă, mas-media nu a publicat aproape nimic în legătură cu ele, chiar după ce savantul şi-a prezentat cercetările în faţa plenului Naţiunilor Unite în anul 2014. Dacă acest lucru este posibil (şi îţi reamintesc în această direcţie că Montagnier a primit Premiul Nobel), de ce ar fi diferit ADN-ul uman? Cel mai probabil, codul care produce viaţa umană este scris deja în universul însuşi. Cu alte cuvinte, este foarte posibil ca pe marea majoritate a celor 100 de miliarde de miliarde de planete similare pământului din univers să trăiască oameni mai mult sau mai puţin la fel ca noi.
„Legea lui Unu”, un set de cărţi spirituale pe care le vom explora pe larg ceva mai târziu în această lucrare, ne spune că aproximativ 40% din viaţa inteligentă care există în univers este umană sau cel puţin umanoidă, având un corp cu un cap, ochi, un nas, o gură, două urechi, care merge pe două picioare şi are două braţe cu două mâini ce pot meşteri aproape orice. Textul ne spune de asemenea că există peste 67 de milioane de lumi locuite numai în galaxia noastră, respectiv circa 67% din totalul planetelor similare pământului din estimarea lui Petigura.
Dacă universul ne-a produs pe toţi dintr-o singură sămânţă, de ce ne aflăm aici? În ce constă menirea noastră superioară pe planeta pământ? De ce pare aceasta atât de deteriorată, la limita unei distrugeri catastrofale? De ce există atât de mulţi oameni care suferă de o durere atât de intensă şi de singurătate? Cum se face că trăim într-o stare de confuzie atât de lipsită de speranţă, fără nici o dovadă clară că nu suntem singuri în univers? Dacă există într-adevăr alte civilizaţii inteligente, acestea îşi văd linişte de treburi, indiferent dacă noi suntem sau nu conştienţi de existenţa lor. În acest caz, de ce nu se arată acestea? De ce nu ne spun cine sunt şi de ce nu ne revelează adevărata natură a universului? Cine ştie? Poate că nu suntem suficient de maturi (la nivel planetar) pentru a afla aceste secrete…

Revelarea informaţiilor ascunse referitoare la OZN-uri
Un alt mister esenţial pe care îl vom explora în această carte este cel referitor la lumea ascunsă a secretelor guvernamentale. Documentele Snowden au fost publicate în iunie 2013, imediat după ce am terminat cartea Cheia sincronicităţii, în care am prezis faptul că astfel de informaţii vor fi revelate public. Peste noapte, whistle-blower-i[1] ridiculizaţi şi numiţi ani la rând „teoreticieni ai conspiraţiei”, au devenit bravi vestitori ai unor adevăruri terifiante. Numai în primele şase luni a fost publicată o cantitate enormă de informaţii, iar procesul a continuat până în prezent. La ora actuală se ştie că suntem supravegheaţi în toate felurile imaginabile. Nimic nu mai este considerat privat. Spre exemplu, dacă cineva îşi face fotografii în stare de nuditate, o persoană la fel ca Snowden care lucrează la NSA dispune de softul necesar pentru a se uita la acestea ori de câte ori doreşte. Putem fi priviţi prin camerele de luat vederi ale telefoanelor mobile şi ale laptop-urilor. Toate conversaţiile pe care le purtăm la telefon pot fi transpuse în scris de un sistem precum Siri de la Apple, iar aceste transcrieri pot fi organizate în baze uriaşe de date, unde pot fi accesate prin căutarea de cuvinte-cheie. Acest „ochi atotvăzător” există de foarte mulţi ani, ascuns în secretul cel mai deplin. Snowden a dovedit că există secrete uluitor de elaborate care ne sunt ascunse şi care ar putea schimba într-o manieră radicală tot ce ştim despre viaţa noastră pe pământ.
În această carte voi prezenta mărturiile mai multor whistle-blower-i, ale căror informaţii fac ca revelaţiile lui Snowden să pară simple jocuri de copii de grădiniţă. Există dovezi copleşitoare care atestă că OZN-urile şi extratereştrii nu numai că există alături de noi, dar au existat pe pământ de-a lungul întregii istorii înregistrate. Marea majoritate a oamenilor cred că nu există un răspuns decisiv la întrebarea: „Oare suntem singuri pe această planetă?” În realitate, am cunoscut whistle-blower-i care au avut contacte personale, faţă în faţă, cu tot felul de extratereştri umanoizi, şi care nu mai au demult îndoieli că OZN-urile sunt cât se poate de reale.
Unii dintre aceşti oameni au devenit deja figuri publice, aşa că îţi voi oferi toate link-urile necesare pentru a-i putea urmări personal pe Internet. Alţii mi-au relatat personal informaţiile lor, iar poveştile pe care mi le-au spus s-au dovedit a fi absolut uluitoare. Insider-ii[2] susţin că pe pământ există deja foarte multe civilizaţii inteligente, dar acest adevăr ne este ascuns în mod deliberat. Milioane de oameni au urmărit cu aviditate informaţiile pe care le-am prezentat în clipurile mele video şi în emisiunile de televiziune de pe YouTube, pe site-ul meu şi în alte părţi, şi un număr enorm dintre ei au declarat că doresc să afle mai multe. Povestea este complexă, şi pentru a o putea relata corect, va trebui să sintetizez „scurgeri de informaţii” care durează de 22 de ani şi care provin de la o gamă largă de indivizi dintre cei mai fascinanţi cu putinţă. Identitatea multora dintre ei trebuie ascunsă din motive de siguranţă. În a doua parte a cărţii voi insista asupra informaţiilor pe care le-am primit de la ei şi asupra manierei în care putem integra aceste informaţii în marele mozaic de ansamblu.
Pune-ţi următoarea întrebare: nu ţi se pare ciudat că dispunem de tehnologia de a aseleniza pe lună încă din anul 1969, dar nici un cosmonaut nu a mai fost trimis de atunci încoace pe satelitul natural al pământului? Nu te uimeşte faptul că programul spaţial lunar a fost întrerupt, ca şi cum nu ar exista nimic interesant de văzut pe lună? Ştiai că guvernul Statelor Unite a revelat faptul că dispune de un avion spaţial secret, X-37B, care a orbitat în jurul pământului timp de aproape doi ani înaintea aselenizării? Ce au făcut cosmonauţii din acesta? Este oare posibil ca ei să fi îndeplinit misiuni pe lună şi chiar pe Marte, iar la ora actuală să existe deja baze umane pe aceste corpuri cereşti? Am vorbit cu foarte mulţi insider-i care susţin că au trăit şi au lucrat în aceste baze de pe lună, Marte şi de pe celelalte planete din sistemul nostru solar, ba chiar şi din alte părţi ale cosmosului. Mulţi dintre ei afirmă că au avut contacte cu extratereştrii. Încă şi mai surprinzător pare faptul că aceşti extratereştri arată aproape la fel ca oamenii, sau cel puţin sunt în mare măsură umanoizi.
Henry Deacon pretinde că s-a întâlnit cu 43 de specii diferite de extratereştri care arată aproape la fel ca oamenii. Pete Peterson susţine că a văzut circa 13 varietăţi diferite. Amândoi au apărut în clipurile video ale Project Camelot, alături de mine. Sergentul Clifford Stone a apărut în public la evenimentul din cadrul Proiectului Discolsure[3] din mai 2001, unde a declarat că a avut contacte personale cu 57 de specii de extratereştri care operează în spaţiul aerian al pământului. Am participat personal la acest eveniment care a făcut istorie şi la care dr. Steven Greer[4] a adus 39 de whistle-blower-i care au lucrat în poziţii înalte, pentru a împărtăşi ceea ce ştiu la Clubul Presei Naţionale din Washington, în faţa mas-mediei internaţionale. Absolut toţi insider-ii s-au oferit să depună mărturie în faţa Congresului American pentru a spune adevărul sub jurământ, lăsându-se interogaţi la modul cel mai riguros. Nu s-a întâmplat însă nimic de genul acesta. Nici unul dintre ei nu a fost citat vreodată de Congres. În ceea ce mă priveşte, am avut însă şansa de a discuta cu ei la acel eveniment. Poveştile pe care mi le-au spus s-au dovedit absolut fascinante, iar marea majoritate a oamenilor încă nu ştiu nimic despre ele. Alţi insider-i au apărut mai târziu în viaţa mea, prezentându-mi însă informaţii infinit mai importante decât toate cele revelate în cadrul Proiectului Disclosure.
Înţeleg cât de ridicol trebuie să îţi pară aceste informaţii dacă nu eşti familiarizat cu ele. Te încurajez însă să îţi deschizi mintea şi să nu decizi pe loc că acestea sunt simple prostii. Una din cele mai fascinante caracteristici ale acestei investigaţii este aceea că foarte mulţi insider-i diferiţi au relatat practic aceleaşi lucruri în aceşti 22 de ani. Am ascuns multă vreme în mod deliberat marea majoritate a informaţiilor primite de la ei, tocmai cu scopul de a-i deosebi pe cei care oferă informaţii reale de impostori şi şarlatani. Există nenumărate exemple de oameni care au inventat poveşti pe Internet cu scopul de a obţine o faimă rapidă, lucru care se întâmplă adeseori atunci când o poveste nouă şi interesantă devine „virală” în comunitatea OZN. Politica mea a fost să nu acuz niciodată pe cineva de faptul că inventează astfel de poveşti. Mi-am propus de foarte mult timp să nu acuz niciodată pe altcineva de faptul că relatează poveşti fabricate, căci am descoperit că acest lucru nu face decât să dezlănţuie mânia adepţilor fanatici ai persoanei respective, care încearcă din răsputeri să îţi distrugă online reputaţia. Cunosc zeci de exemple de oameni care se pretind insider-i şi care apar public cu „noi informaţii” la o săptămână sau două după ce dezvălui personal noi crâmpeie din informaţiile care mi-au fost dezvăluite. Primesc apoi tot felul de email-uri de la oameni entuziasmaţi de cele citite sau auzite, şi care nu ştiu că eu am fost cel care a dezvăluit primul respectivele informaţii, cu o săptămână sau două mai devreme.
Un indiciu major al faptului că un insider este autentic constă în faptul că îmi oferă într-o conversaţie 20 sau 30 de informaţii pe care le-am auzit inclusiv de la alţii, dar pe care nu le-am făcut niciodată publice online. Consider că acest lucru nu ar putea fi posibil decât dacă există într-adevăr un adevăr comun la care aceşti oameni au avut acces. Unii sceptici susţin că guvernul nu îşi poate găsi nici măcar o foaie de hârtie în propriile sertare din cauza birocraţiei, aşa că cu greu putem vorbi de mari secrete ascunse. Nu este însă cazul! Proiectul Manhattan a dovedit că guvernul poate păstra secrete extrem de bine păzite. Mai bine de 130.000 de angajaţi au lucrat în secret la dezvoltarea bombei nucleare în cadrul Proiectului Manhattan timp de peste un deceniu. Dintre acestea a făcut parte inclusiv dr. Robert Moon, care a descoperit natura geometrică a atomului. Cei mai mulţi dintre aceşti angajaţi nu au ştiut nici o clipă la ce au lucrat. Bazele şi laboratoarele au fost ţinute secrete, la fel ca şi tehnologia rezultată. Nici unul din cei peste 130.000 de angajaţi nu a dezvăluit vreodată secretul. Abia după detonarea bombei au aflat ei la ce au lucrat în toţi acei ani.
Într-o manieră similară, unul din insider-ii mei susţine că a avut o slujbă la o bază militară în care nu a făcut altceva decât să disece corpuri extraterestre, căutând organe identificabile. În primele nouă luni nu a primit decât „fileuri de somon” de ţesut biologic, spunându-i-se să le disece şi să le analizeze. În următorul mandat de nouă luni, el a început să primească părţi corporale întregi, cum ar fi braţe şi picioare ce păreau umanoide, dar erau totuşi diferite. Abia în cel de-al treilea mandat de nouă luni a început să primească el corpuri întregi sau semi-intacte. Nici chiar atunci nu i s-a spus însă că acestea aparţineau unor extratereştri. Nu i s-a permis niciodată să pună întrebări despre aceste cadavre sau despre munca sa. Insider-ul meu pretinde că a făcut personal autopsia a aproximativ 2000 de varietăţi diferite de extratereştri umanoizi. Aceştia aveau înălţimi variabile, de la mai puţin de 30 cm la mai mult de 15 metri. În cele din urmă, un prieten cu un rang militar înalt l-a strecurat într-un hangar şi i-a arătat o navă spaţială curioasă, cu o formă de diamant. Din păcate, a fost prins, bătut, ameninţat cu moartea dacă va dezvălui vreodată ce a văzut acolo, apoi concediat. Mai târziu, a fost prins din nou, ameninţat şi bătut, numai pentru că s-a plimbat cu bicicleta prin munţii din apropierea bazei în care a lucrat cândva. Aceste experienţe i-au provocat un sindrom sever al stresului post-traumatic (SSPT), de care suferă inclusiv în momentul de faţă. Nu şi-a propus niciodată să devină o figură publică şi nu a profitat în nici un fel de pe urma dezvăluirilor făcute. S-a dovedit că acest om cunoştea foarte multe din secretele care mi-au fost dezvăluite de alţi insider-i autentici.
Din tot acest corp de informaţii colective oferite de insider-i rezultă o mega-poveste pe care îmi propun să o prezint sintetic în cartea de faţă, cu implicaţii atât personale cât şi cosmice. Pentru început, aflăm că există extratereştri buni şi răi, care s-au luptat unii cu ceilalţi în sistemul nostru solar de sute de mii de ani. Ambele tipuri au intrat într-un contact direct cu oamenii de pe pământ receptivi la mesajele lor. Extratereştrii negativi îi contactează de regulă pe oamenii care dispun deja de foarte mulţi bani şi de foarte multă putere, oferindu-le instrumente pentru a-şi spori şi mai mult controlul pe pământ. Extratereştrii pozitivi sunt predispuşi să îi contacteze pe oamenii cu un caracter nobil, care trăiesc cultivând principiul iertării, al acceptării, al răbdării şi al iubirii. Vom examina în detaliu în această carte metodele lor de contact, pornind chiar de la exemplul meu personal. La început, aceşti extratereştri ne contactează prin intermediul imaginaţiei noastre. Nu putem fi siguri dacă ceea ce vedem şi auzim este real sau un simplu vis. Viaţa noastră se umple cu coincidenţe din ce în ce mai bizare. Suspectăm ceva, dar nu suntem singuri, şi oscilăm între înţelegere şi o mare confuzie. Extratereştrii adoptă această metodă pentru a preveni teama, oferindu-ne astfel o introducere graduală şi plăcută în această realitate mai presus de cea pe care o cunoaştem.
Ambele tipuri de extratereştri s-au implicat direct în viaţa de la suprafaţa pământului în trecutul umanităţii. Alegerile individuale şi colective pe care le facem vor determina rezultatul acestei bătălii pentru fiecare dintre noi. Ambele tipuri de extratereştri sunt supuşi unei Prime Directive similare celei din Star Trek, care afirmă că nu se pot revela oamenilor şi nu pot interfera cu dezvoltarea lor până când pe pământ nu există o majoritate care îşi doreşte acest lucru. Exploratorii ştiinţifici moderni adoptă o politică similară atunci când studiază triburile indigene. Ei sunt conştienţi că dacă se prezintă şi se inserează singuri în cultura acestora, se produce un fenomen numit „en-culturalizare”. Triburile indigene renunţă rapid la limba, cultura şi obiceiurile lor, adoptând alimentaţia, limba, tehnologia, informaţiile şi convingerile vizitatorilor lor.
Foarte mulţi insider-i mi-au spus că există un plan gradual de revelare a adevărului care operează deja cel puţin din anii 50 pe pământ. Unii îl numesc „Dezvăluirea Treptată a Informaţiilor”, sau DTP[5]. Deşi ni se spune public că OZN-urile nu există, nenumărate filme şi programe de televiziune vorbesc despre aceştia ca şi cum adevărul ar fi deja evident, ba chiar fac glume afirmând cât de ridicole sunt îndoielile pe care încă le mai au unii. Marii sceptici arată din ce în ce mai mult ca nişte fanatici religioşi.
Cel mai mare secret pe care mi l-au împărtăşit insider-ii este că pe pământ se petrece la ora actuală o schimbare energetică masivă. Se pare că sistemul solar intră actualmente într-un nor din galaxia noastră încărcat cu particule energetice aflate pe o frecvenţă mult mai înaltă. Această zonă cu o energie superioară are un efect profund asupra conştiinţei şi asupra ADN-ului nostru. De foarte mulţi ani încoace, am citit felurite surse spirituale care au profeţit acest lucru. Astfel, povestea apare într-o formă sau alta în Biblie, în Coran, în scripturile hinduse, în cele budiste şi în foarte multe alte texte din antichitate. La nivel colectiv, există 35 de tradiţii spirituale antice care prezic sosirea unor timpuri de mari zbateri pe pământ, în care oamenii vor suferi intens, urmate însă de o Epocă de Aur care va depăşi cu mult tot ce am văzut până acum. De-a lungul anilor am făcut un efort considerabil de a pune cap la cap aceste informaţii, combinându-le cu cele ştiinţifice, pentru a dovedi că acest proces se întâmplă deja.
În trecut am abordat această investigaţie bazându-mă pe integrarea foarte multor date ştiinţifice. Între altele, am explorat extensiv misterele vechilor civilizaţii, care au vorbit despre „zeii” ce au păşit printre oameni şi care au construit marile structuri din piatră pe care încă le mai putem vedea pe pământ. Multe dintre aceste structuri au fost create cu pietre atât de grele încât nici o macara din epoca noastră nu le-ar putea ridica vreodată. Spre exemplu, templul antic din Baalbek, în Liban, are trei stâlpi dreptunghiulari din piatră care cântăresc fiecare mai mult de o mie de tone, fiind susţinuţi de o structură ce îi menţine la câteva zeci de centimetri deasupra solului. În anul 2015 a fost descoperită în apropiere o piatră dreptunghiulară încă şi mai mare, care cântăreşte nu mai puţin de 1650 de tone şi are o lungime de aproape 22 metri. Piatra a fost descoperită lângă o alta aproape la fel de grea, ceea ce indică faptul că piatra de sus trebuie să fi fost ridicată pentru ca cea de dedesubt să poată fi sculptată. Arheologii oficiali au încercat să explice acest mister prin rostogolirea pietrelor de către sălbaticii primitivi prin folosirea unor frânghii. Această idee este nu doar imposibilă, ci de-a dreptul ridicolă, lucru pe care l-am demonstrat cu argumente ştiinţifice în cartea mea anterioară, Investigaţii referitoare la Câmpul-Sursă. De ce apar aceste structuri gigantice din piatră în atâtea culturi diferite din lume, complet izolate unele de celelalte? De ce şi-ar fi propus vreodată oamenii primitivi să realizeze proiecte inginereşti aproape imposibil de realizat chiar şi cu tehnologia modernă? Dacă a fost într-adevăr posibil ca oamenii primitivi să ridice blocuri de piatră ce cântăreau sute sau chiar mii de tone pentru a construi monumente fabuloase, de ce nu fac acelaşi lucru şi culturile primitive moderne?
Punerea unor astfel de întrebări şi încercarea de a afla răspunsuri la ele face parte integrantă dintr-un proces de maturizare şi de trezire spirituală. Noi trebuie să ne cultivăm tăria de a risca să fim luaţi peste picior şi ridiculizaţi de prietenii şi de familia noastră. Istoria noastră conţine nenumărate exemple în care oamenii au crezut că ştiu totul, pentru ca o descoperire majoră să le schimbe apoi complet perspectiva asupra lumii. Foarte mult timp, ei nu au înţeles că există creaturi invizibile pentru ochiul liber care îi puteau îmbolnăvi de infecţii, aşa că medicii nu se spălau pe mâini înainte de a face operaţii chirurgicale. Ei erau convinşi că bolile erau cauzate de „sângele contaminat” şi că singurul remediu consta în a-i pune pe bolnavi să sângereze. La fel, foarte mult timp oamenii au crezut că pământul este plat, fiind centrul sistemului nostru solar, iar cel care se roteşte în jurul lui este soarele, la fel ca şi celelalte planete. Ei au crezut foarte mult timp că obiectele cad la sol printr-un fel de magie, neînţelegând fenomenul gravitaţiei până la apariţia lui Newton. Chiar şi în secolul XX, oameni de ştiinţă proeminenţi au declarat sus şi tare că zborul unor obiecte mai grele decât aerul era imposibil, refuzând să accepte patru ani la rând invenţia fraţilor Wright, chiar dacă avionul acesta a reuşit să se ridice în aer la Kitty Hawk.
După toate aparenţele, cel mai important lucru pe care extratereştrii pozitivi doresc să îl ascultăm este mesajul marilor religii. Lumea în care trăim pare complet deteriorată, iar noi ne confruntăm zilnic cu probleme aparent imposibil de soluţionat. Indiferent cât de dezamăgiţi, de deprimaţi şi de lipsiţi de speranţă ne-am simţi, noi suntem capabili să trecem printr-un proces masiv de transformare. Foarte mulţi cititori şi cei care mă ascultă ori îmi privesc clipurile video mă consideră un fel de autoritate în domeniu, dar ceea ce nu ştiu ei este cât de mult am suferit pentru a ajunge aici. Prin urmare, mă pregătesc acum să fac dezvăluiri complete. În adolescenţă eram un puşti care nu părea să se îndrepte într-o direcţie anume. Eram extrem de supraponderal, aveam părul lung şi nepieptănat, purtam tricouri negre de tip rock-and-roll şi nu eram dispus să ascult pe nimeni. Era foarte timid, speriat de respingerea semenilor mei, şi îi lăsam pe prietenii şi pe colegii mei de clasă să mă calce în picioare. Agresorii îmi puteau face orice doreau, fără teama că vor suferi vreodată consecinţele faptelor lor. Foştii mei colegi de clasă au rămas şocaţi la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului văzând cât de mult m-am transformat între timp şi ce am făcut cu viaţa mea.
Iniţial nu am vrut să includ în această carte informaţii personale. Mi-am schimbat însă intenţia când mi-am luat una din puţinele vacanţe reale pe care le-am avut în viaţa mea de adult şi m-am dus în munţii Banff, în statul Alberta, Canada, timp de o lună. Am citit atunci cele patru texte principale din Noul Testament, Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Până atunci nu am citit niciodată aceste texte, întrucât am respins întotdeauna creştinismul. Când am citit însă evangheliile, mi-am dat seama că acestea conţin zeci de referinţe la ascensiunea personală şi la cea globală, pe care până atunci le ratasem.
Am fost nevoit să recunosc astfel (cu reticenţă) că toate elementele cheie ale investigaţiei mele existau deja în Biblie. Există pe pământ o organizaţie globală mult mai malefică decât îşi îngăduie să realizeze marea majoritate a oamenilor. Răul a pătruns deja în toate aspectele societăţii noastre, inclusiv în guvernare, armată, sistemul financiar, mas-media oficială şi marile corporaţii. Insider-ii mi-au revelat că această entitate este susţinută în secret (dacă nu cumva chiar controlată integral) de nişte extratereştri umanoizi incredibil de malefici. Aceste fiinţe au o ură atât de pură faţă de noi încât le putem considera întruchipări absolute ale răului. La extrema opusă a spectrului îl avem pe Iisus, care a oferit umanităţii învăţături identice cu cele pe care le-am auzit şi le-am împărtăşit în toţi aceşti ani, despre iubirea şi iertarea aproapelui, şi care a declarat că iubirea reprezintă cheia mântuirii acestei lumi. Există foarte multe referinţe în Biblie referitoare la un „momentul al adevărului” celest, în care umanitatea va trece în masă printr-un proces de evoluţie spontană. Acest moment pare să implice o transmisie incredibilă de lumină extrem de strălucitoare de către soare, care ne va transforma pe toţi, ajutându-ne să trecem pe un nivel superior al evoluţiei umane.
După ce am descoperit aceste dovezi noi în Biblie, m-am întors la referinţele originale referitoare la acest eveniment pe care le-am găsit în scripturile hinduse şi zoroastriene. Hinduşii au numit această explozie solară: focul Samavartaka, iar zoroastrienii: Fraso-kereti. Am menţionat pe scurt cele două poveşti în cartea Investigaţii referitoare la Câmpul-Sursă, iar la sfârşitul lucrării Cheia sincronicităţii am prezentat mai multe citate din Coran care prezic acelaşi tip de eveniment. M-am întors aşadar la diferite alte scripturi spirituale şi filozofice şi am căutat cât mai multe detalii referitoare la acest eveniment. Diferite cuvinte-cheie mi-au permis accesul la o serie de informaţii uitate, pe care nu le mai întâlnisem până atunci. Am început să descopăr pe Internet lucrări ştiinţifice accesate de foarte puţine persoane (spre exemplu, una a fost accesată doar de 27 de persoane), care comentau acelaşi eveniment solar dintr-o perspectivă academică. Am descoperit numeroase alte referinţe (extrem de amănunţite) la eveniment în cele mai diferite culturi. În consecinţă, am ajuns la concluzia că am rezolvat în sfârşit marele puzzle al Misterelor Ascensiunii, pe care am încercat să îl construiesc în toţi aceşti ani. Există dovezi copleşitoare care atestă că ne îndreptăm către un eveniment masiv ce va transforma în întregime viaţa de pe pământ aşa cum o cunoaştem noi. Fenomenul este absolut natural şi inevitabil, iar dacă se va petrece într-adevăr, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne pregătim în vederea lui. După toate aparenţele, cu cât ne pregătim mai abitir în vederea ascensiunii la nivel personal, cu atât mai rapid se va petrece evenimentul la nivel colectiv, fiind „autorizat” de noi.

Impulsul compulsiv al repetiţiei
Marea majoritate a surselor spirituale pe care le-am descoperit pe acest subiect sunt de acord că cea mai importantă modalitate de a ne pregăti în vederea ascensiunii constă în a „lucra cu noi înşine” pentru a deveni mai plini de iubire, iertându-ne pe noi înşine şi pe ceilalţi în viaţa de zi cu zi. Sună uşor, dar nu este, căci noi am devenit dependenţi la nivel fizic de drame, stres şi de situaţiile toxice. Dr. Sigmund Freud, părintele psihoterapiei, a făcut referire la această dependenţă numind-o „impulsul compulsiv al repetiţiei”. În anul 1989, dr. Bessel A. van der Kolk a sintetizat perfect acest fenomen în cartea Impulsul compulsiv al repetiţiei traumelor. Studiul său conţine atât de multe referinţe la sfârşitul fiecărei fraze că m-am simţit dator să le elimin din citatul următor, pentru a-l face mai uşor de citit:
Foarte mulţi oameni traumatizaţi se expun, după toate aparenţele într-o manieră compulsiv-obsesivă, unor situaţii care le aduc aminte de trauma originală suferită. Aceste repetiţii comportamentale sunt rareori înţelese la nivel conştient, persoana în cauză nefăcând nici o asociere cu experienţa sa anterioară de viaţă. În mod surprinzător, acest „impuls compulsiv al repetiţiei” nu a fost explorat în mod sistematic în cei 70 de ani de când a fost descoperit, deşi este descris în mod regulat în literatura clinică de specialitate… Repetarea victimizării reprezintă una din cele mai importante cauze ale violenţei. Marea majoritate a criminalilor au fost abuzaţi fizic sau sexual când erau copii… Actele autodistructive sunt comune în rândul copiilor abuzaţi… Într-un studiu referitor la adulţi care au suferit recent un accident, 57% dintre subiecţi au făcut dovada unor repetiţii comportamentale, iar 51% dintre ei au vizualizat imagini mentale recurente… Cel puţin patru studii referitoare la violenţa în familie au arătat că există o relaţie directă între severitatea abuzurilor fizice suferite în copilărie şi violenţa conjugală de peste ani. Este interesant şi faptul că s-a dovedit că primatele neumane supuse unor abuzuri şi privaţiuni timpurii sunt mai predispuse să se angreneze în relaţii violente cu semenii lor în etapa de adulţi…
Unii oameni traumatizaţi rămân preocupaţi de trauma suferită în detrimentul altor experienţe de viaţă şi continuă să o recreeze într-o formă sau alta, pentru ei înşişi sau pentru alţii. Astfel, mulţi veterani de război se înrolează ca mercenari, multe victime ale incestului încep să se prostitueze şi multe victime ale abuzurilor fizice în copilărie provoacă abuzuri similare în familiile de adopţie sau se automutilează. Alte victime se identifică cu agresorul lor şi le fac altora ce le-a făcut acesta lor. Potrivit observaţiilor clinice, aceşti oameni simt o stare relativă de teamă, de gol interior, de plictiseală şi de anxietate atunci când nu sunt implicaţi în activităţi care le aduc aminte de trauma suferită… Numeroşi observatori ai legăturilor sociale traumatice au declarat că victimele au devenit dependente de abuzatorii lor. Erschak se întreabă de ce nu se opreşte abuzatorul când vede că produce răni şi durere, şi de ce nu îl părăseşte victima sa? Tot el răspunde că „cei doi sunt dependenţi unul de celălalt şi respectiv de abuzuri. Ei intră în acest joc al interacţiunilor şi devin la fel de neputincioşi ca şi un dependent de droguri”.
Dr. van der Kolk revelează că această dependenţă are o natură biochimică. Corpul uman conţine un „sistem natural al opioidelor” care secretă substanţe chimice identice cu heroina şi morfina. Atunci când ne angrenăm într-o repetiţie compulsivă a traumei suferite, noi trăim o stare de euforie chimică. Acest gen de dependenţă este foarte periculoasă, întrucât creează o senzaţie de uşurare a durerii la nivelul întregului corp numită „analgezie indusă a stresului”:
Starr, Solomon, Erschak şi alţii ar putea avea dreptate atunci când postulează că oamenii pot deveni dependenţi psihologic unii de alţii… Nivelele ridicate de stres (inclusiv de stres social) activează sistemele opioidelor. S-a dovedit că animalele expuse unor şocuri inevitabile îşi dezvoltă o analgezie indusă a stresului (AIS) ori de câte ori sunt expuse din nou aceluiaşi stres… Conform descoperirilor noastre, şapte din opt veterani ai războiului din Vietnam experimentează o reducere cu 30% a percepţiei durerii atunci când se uită la un film care prezintă luptele din Vietnam… Această analgezie generată de 15 minute de film de război este echivalentă cu aceea care apare în urma injectării a 8 mg de morfină… În funcţie de stimulii care condiţionează reacţia de secreţie a opioidelor, comportamentul autodistructiv poate include implicarea cronică în relaţii cu parteneri abuzivi, masochismul sexual, înfometarea deliberată şi violenţa împotriva propriei fiinţe sau a altora… Acest tipar caracterizează inclusiv abuzul conjugal descris de Walker: „Tensiunea se acumulează gradat şi conduce la un incident exploziv (cum ar fi automutilarea), urmat de o reacţie calmă şi plină de iubire”.
Principalele personaje negative care acţionează în scenariul nostru planetar umplu în permanenţă paginile ziarelor cu ştiri care creează teamă şi traume. Mas-media prezintă constant orori precum ameninţările cu arme de distrugere în masă, declanşând o secreţie internă a morfinei care ne conferă o stare de euforie chimică. Acesta este mecanismul pe care eu l-am numit „pornografia fricii”. Mulţi oameni sunt astfel influenţaţi să îi abuzeze pe alţii, în timp ce alte persoane îşi primesc „doza” zilnică de drog simţindu-se victimizate. Consider că cea mai bună modalitate de a înţelege mai bine acest fenomen şi de a-l dezactiva constă în analiza mărturia personală a unui individ care şi-a identificat dependenţa şi s-a recuperat, eliberându-se de ea. Personal, cred că ruperea obişnuinţei este însăşi esenţa procesului de ascensiune, motiv pentru care doresc să îţi împărtăşesc un volum neobişnuit de mare de informaţii personale în această carte. Am avut nevoie de foarte mult timp, de meditaţii şi de tehnici de concentrare pentru a-mi aduce aminte cele mai semnificative detalii din copilăria mea. Multe amintiri mi-au fost declanşate de filme, albume şi emisiuni de televiziune, pe care le-am căutat pe Internet pentru a afla când au avut loc. Alte indicii mi-au fost furnizate de diferite evenimente semnificative petrecute în lume sau în familia mea. A fost interesant pentru mine să descopăr că fiecare amintire nouă conducea instantaneu la apariţia a alte două sau trei amintiri. Am reuşit astfel să îmi reamintesc un număr incredibil de mare de lucruri care mi s-au întâmplat, iar după ce mi le-am amintit, foarte multe aspecte mi-au devenit clare. A fost ca o călătorie vindecătoare pentru mine, şi am aflat ulterior că mulţi călugări tibetani trăiesc o „retrospectivă similară a vieţii” atunci când meditează ani la rând în peşteri.
Personajele negative de pe planeta noastră fac tot ce le stă în puteri pentru a te face să ignori complet spiritualitatea, căzând în capcana invidiei, materialismului şi fricii, şi împiedicându-te să te pregăteşti pentru schimbarea de mari proporţii ce urmează să se producă. Singura modalitate de a rupe ciclul dependenţei de traume constă în a învăţa să te iubeşti şi să te protejezi pe tine însuţi, iar apoi să îi ierţi pe cei care ţi-au făcut rău. Forţele pozitive nu pot apărea pur şi simplu pe cer, spunându-ţi ce urmează să se întâmple în viitor. Ele trebuie să îţi prezinte informaţii pe care să le poţi accepta sau respinge în funcţie de liberul tău arbitru. Unul din cele mai fascinante lucruri pe care le-am învăţat în urma procesului de scriere a acestei cărţi a fost acela că fiinţele superioare care colaborează cu noi rămân complet senine chiar şi atunci când viaţa noastră pare să fie la limita distrugerii dincolo de orice recuperare posibilă. Ele cunosc fiecare ocoliş al căii, de la cele mai luminoase la cele mai întunecate, şi ne pot ajuta să ieşim chiar şi din cele mai imposibile (în aparenţă) paradoxuri. Mi s-a spus că dacă îţi voi împărtăşi povestea trezirii mele spirituale, te voi ajuta să înţelegi că până şi o viaţă care pare imposibil de dureroasă, de deteriorată şi de risipită poate fi transformată într-una cu o valoare autentică, ce îi poate inspira pe ceilalţi oameni. În ultimă instanţă, nu trebuie să fii perfect. Dacă poţi învăţa să te iubeşti aşa cum eşti şi să îi iubeşti pe toţi ceilalţi oameni, viaţa ta se va transforma ca prin farmec. Pe de altă parte, dacă vei rămâne în capcana dependenţei de frică, traumele vor continua să apară în viaţa ta, iar euforia chimică pe care ţi-o vor provoca ele va dura din ce în ce mai puţin. Acest lucru te va determina să cauţi alte comportamente dependente, cum ar fi alimentaţia obsesivă în momentele de stres, cheltuielile compulsive şi substanţele chimice care dau dependenţă, pentru a face faţă vieţii de zi cu zi. Pe de altă parte, dacă vei opta pentru manifestarea iubirii, a răbdării, smereniei, acceptării, iertării şi curajului de a privi în faţă adevărul, ascensiunea îţi va sta la dispoziţie. Vei putea sălta astfel pe un nivel superior al evoluţiei umane, dobândind capacităţile şi puterile marilor maeştri de talia lui Iisus.

Capitolul 2
Bătălia împotriva întunericului
Într-o noapte întunecoasă şi rece din toamna anului 1978 am descoperit şocat că levitez pe deasupra patului. Tavanul era mult mai aproape de mine decât ar fi trebuit să fie. Totul în jurul meu părea să pulseze datorită unei energii invizibile. Mi-am împins braţele în jos, dar nimic nu le-a opus rezistenţă. Mi-am ridicat umărul stâng, mi-am coborât umărul drept, mi-am răsucit mijlocul şi am reuşit chiar să fac o răsucire cu 180 de grade prin aer. Spre surpriza mea fără margini, mi-am putut vedea astfel corpul în vârstă de cinci ani dormind liniştit în pat. Pieptul meu continua să se ridice şi să coboare uşor, deci în mod evident nu eram mort. Primul gând care mi-a trecut atunci prin minte a fost: „Dacă acel corp de jos sunt eu, atunci cine naiba sunt eu!?” Fascinaţia mi-a captat rapid atenţia, aşa că am observat că trupul meu plutitor era complet îmbrăcat, purtând aceeaşi pijama galbenă cu manşete roşii ca şi corpul meu care dormea liniştit în pat. Cum era posibil ca o pijama dintr-un poliester ieftin să se fi dedublat subit? Experienţa a durat câteva minute, timp în care realitatea din jurul meu a rămas stabilă şi extrem de autentică.
Când am ieşit în sfârşit din această experienţă incredibilă, eram atât de surescitat încât cu greu am reuşit să adorm la loc. Am ştiut pe loc că am descoperit o frontieră nouă, pe care marea majoritate a oamenilor nu o cunosc. Nu aveam să mă mai întreb niciodată dacă există viaţă după moarte. Eram conştient că chiar dacă trupul meu fizic ar muri, aveam să rămân cu acest dublu energetic, respectiv cu sufletul meu. Viaţa umană nu se rezumă la corpul din carne şi oase. Există o realitate mult mai măreaţă decât realizăm noi, care este direct legată de esenţa noastră. Acest incident m-a transformat într-o măsură atât de profundă încât am păstrat pijamaua galbenă pe care am purtat-o în timpul lui, pe care o mai am şi acum într-o debara. Dar lucrul care m-a surprins cel mai tare a fost naturaleţea experienţei pe care am trăit-o atunci, ca şi cum orice om ar fi putut face acelaşi lucru, dar pe care foarte puţini îl făceau, pentru simplul motiv că nu credeau în posibilitatea lui. Acesta a fost primul indiciu pe care l-am primit că ceva nu este în regulă cu lumea în care trăim. Am înţeles atunci că aş putea călători la distanţe foarte mari, că aş putea observa ce se întâmplă în alte părţi şi că aş putea dobândi astfel informaţii preţioase. Un alt lucru care mi-a devenit evident a fost acela că există deja un aspect al fiinţei mele care face acest lucru tot timpul. Din păcate, mintea mea conştientă fie nu îşi mai aminteşte de aceste experienţe, fie le confundă cu visele. Ceea ce nu ştiam la acea vreme era faptul că acel prim crâmpei la care am avut acces face parte integrantă dintr-o realitate nouă care ar putea ajuta umanitatea să îşi învingă inamicul global, depăşind cu mult chiar şi cele mai îndrăzneţe vise ale noastre. Teama noastră colectivă de „monstrul de sub pat” ne induce o stare de euforie chimică ori de câte ori experimentăm o nouă ameninţare, dar atât timp cât nu ne vom confrunta cu adevărul la nivel colectiv, nu vom putea spera niciodată să rupem cercul vicios al dependenţei, vindecându-ne astfel lumea.

Invazia britanică
Amândoi părinţii mei au împărtăşit durerea naţiunii atunci când unul dintre cei mai iubiţi preşedinţi americani, John Fitzgerald Kennedy, a fost asasinat în plină zi, fiind împuşcat în cap. Comisia Warren a încercat să explice existenţa mai multor gloanţe trase din poziţii diferite prin faptul că de fapt a existat un singur glonţ care a avut o mişcare în zigzag. La fel ca marea majoritate a americanilor, părinţii mei şi-au dat seama că povestea este cusută cu aţă albă. Era mult mai convenabil să arunci întreaga vină în cârca unui singur trăgător, Lee Harvey Oswald, care a fost împuşcat şi ucis înainte de a putea fi judecat. La acea vreme nimeni nu era dispus să ia în calcul faptul că anumite elemente din guvernul Statelor Unite ar fi putut fi responsabile pentru asasinarea lui Kennedy. Americanii au optat pentru a-şi continua „somnul” şi pentru a-şi păstra capetele îngropate în nisip, bucurându-se de morfina secretată de creierul lor ca reacţie la această stare de teroare. Nu au existat proteste în masă sau solicitări pentru o nouă investigaţie care să conducă la rezultate mai credibile. Vicepreşedintele lui Kennedy, Lyndon Baines Johnson, a devenit preşedinte, declanşând imediat o „acţiune poliţienească” ce a devenit cunoscută sub numele de Războiul din Vietnam. Primii puşcaşi marini au fost trimişi în Vietnam în martie 1965. Era un detaşament de 3500 de soldaţi, număr care a ajuns la 200.000 în luna decembrie a aceluiaşi an.
La mai puţin de trei luni după asasinarea lui Kennedy din noiembrie 1963, noua „Invazie Britanică” a ajuns în America sub forma Beatles-şilor. Aşa cum am mai spus în Cheia sincronicităţii, ţipetele isterice ale fanilor de sex feminin ale Beatles-şilor au fost o purificare în masă de tip catharsis a traumei provocate de asasinarea lui JFK, cu complicitatea guvernului şi a mas-mediei. John, Paul, George şi Ringo au devenit peste noapte noii eroi ai publicului, umplând golul epic lăsat în urmă de Kennedy şi creând o legendă muzicală şi o celebritate rămase neegalate până astăzi. Într-un fel, am putea spune că Beatles-şii au creat o nouă stare de euforie chimică, care i-a ajutat pe oameni să uite de traumele din trecutul lor apropiat, fără să se mai uite vreodată înapoi. Trupa Beatles s-a trezit atât de asediată de fani dezlănţuiţi încât s-a văzut nevoită să renunţe la turnee după al patrulea album, petrecându-şi cea mai mare parte a timpului în studio. Albumele clasice Rubber Soul şi Revolver au fost urmate de Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band la începutul anului 1967, influenţând în mare măsură ceea ce avea să rămână în istorie drept „Vara Iubirii”.
Beatles-şii s-au folosit de faima lor pentru a lupta împotriva guvernanţilor ce militau necontenit pentru moarte prin lansarea cântecului „All You Need Is Love[6]”, sub forma unui single lansat în data de 25 iunie 1967. Cântecul a fost transmis live în timpul unei emisiuni intitulate Lumea noastră, prima care a folosit noua tehnologie de emisie cu ajutorul sateliţilor. Acesta a fost probabil cel mai popular moment din istoria televiziunii, fiind urmărit de peste 400 de milioane de oameni din 25 de ţări. Beatles-şii au schimbat în ultimul moment cântecul pe care trebuiau să îl interpreteze şi au declanşat astfel o veritabilă revoluţie a tinerilor. Spre deosebire de cele două războaie mondiale, Marea Britanie nu a trimis decât 2000 de soldaţi în Vietnam, dar în mod evident, Beatles-şii erau îngrijoraţi de ceea ce se întâmpla cu fraţii şi cu surorile lor americane. Părinţii mei au fost doi dintre milioanele de tineri profund influenţaţi de toate schimbările profunde care se petreceau la acea vreme. Oamenilor le-a devenit evident că tăcerea echivalează cu moartea şi că trebuie să ia atitudine în faţa forţelor aflate la putere pentru a-şi securiza propriul viitor.

Cererea Maiestăţilor lor Britanice
Singura trupă britanică ce a concurat cu Beatles-şii pe acelaşi nivel în perioada transformatoare a anilor 60 a fost Rolling Stones. În data de 8 decembrie a anului magic 1967, imediat după Vara Iubirii, Rolling Stones a lansat un album bizar intitulat Cererea Maiestăţilor lor Satanice. Titlul albumului era un joc de cuvinte pornind de la un text care apare pe toate paşapoartele britanice, care începe cu cuvintele: „Maiestatea sa britanică cere şi impune”. Mick Jagger, solistul trupei, apare pe coperta albumului cu o tichie de bufon, sugerând că este bufonul curţii regale, caracterul care revelează adeseori informaţii politice secrete în piesele lui Shakespeare. „Bufonul curţii” prezenta astfel imperiul britanic ca aparţinând „Maiestăţilor lor Satanice”. Designul coperţii şi stilul muzical copiază în mod deliberat albumul clasic al Beatles-şilor lansat în acelaşi an, dar la acea vreme membrii trupei Stones consumau foarte multe droguri, aşa că Maiestăţile lor Satanice nu se ridică la calitatea incontestabilă a Sgt. Peper.
În mod paradoxal, toboşarul trupei apare într-un costum similar celui purtat de legendarul rege britanic Henric VIII. Henric a avut şase soţii, din care pe două le-a asasinat. În plus, a devenit faimos pentru că a rupt Biserica Angliei de catolicismul roman. Henric a introdus schimbări radicale în constituţia britanică, instituind Dreptul Divin al Regilor, şi a declarat că suveranul britanic deţine supremaţia absolută asupra Bisericii Angliei, punându-se efectiv, pe sine şi pe toţi succesorii săi, în postura de zei care prezidează mai presus de creştinism. Henric şi-a executat foarte mulţi dizidenţi fără vreun proces formal, prin legile pe care le-a dat de privare a drepturilor civile şi a proprietăţilor, care condamnau la moarte pe toţi cei care se făceau vinovaţi de trădare şi de erezie. Apariţia unui album al principalilor competitori ai Beatles-şilor care menţiona şi susţinea deschis satanismul, sugerând că acesta făcea parte integrantă din însăşi monarhia britanică, a şocat multă lume, şi asta la doar şase luni după ce Beatles-şii au declanşat o întreagă revoluţie prin mesajul lor: „Nu ai nevoie decât de iubire”.
Într-un mod şi mai paradoxal, Maiestăţile Satanice includ foarte multe versuri curioase, care sugerează să albumul a fost scris în onoarea unei civilizaţii extraterestre căzute pe pământ. Pe coperta albumului apare o planetă cu un inel exterior, posibil Saturn. Datorită legilor legate de copyright, nu putem prezenta aici toate versurile, dar merită totuşi să cităm o parte din acestea. Spre exemplu, cântecul „2000 Man” include un cor care spune: „O, tati, sunt mândru de planeta ta, o, mami, sunt mândru de soarele tău… V-aţi prăbuşit aici?” După mărturia unui insider pe care am auzit-o în anul 2014 şi pe care o voi cita în a doua jumătate a cărţii de faţă, am înţeles că aceste versuri ar putea descrie o civilizaţie provenită de pe o altă planetă, dintr-un sistem solar diferit, care a venit cu navele sale şi s-a prăbuşit pe pământ, condusă de o fiinţă extraterestră pe care la ora actuală o numim Lucifer, care a ajuns aici împreună cu susţinătorii săi, „îngerii căzuţi” de care vorbeşte Biblia.
Cum ar putea vreun pământean să susţină o fiinţă precum Lucifer? Acest lucru pare imposibil. Până recent, te-ai fi expus ridicolului şi poate chiar ostracizării de către prietenii şi familia ta dacă ai fi susţinut o astfel de idee. Personal, am investit foarte mult timp şi foarte multă energie, am făcut cercetări ample, am ascultat foarte multe mărturii ale insider-ilor şi mi-am asumat un risc personal enorm pentru a descoperi că pe pământ există un cult extrem de vast şi ultrasecret care consideră că Lucifer este un personaj pozitiv. Grupul este numit de unii „Noua Ordine Mondială”, Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală sau Illuminati, dar noi îl vom numi în această carte: Cabala.
Această Cabală crede că Dumnezeul creştin este o întruchipare a răului care suprimă cunoaşterea, libertatea, sexualitatea şi progresul ştiinţific. Încă şi mai revoltător, acest grup a acumulat o putere colosală, inclusiv un grad şocant de control asupra mas-mediei, sistemului financiar, guvernelor occidentale şi complexului militar-industrial. Ştiu că acest adevăr pare profund tulburător, dacă nu chiar imposibil de privit în faţă, dar întoarcerea capului în speranţa că el „va dispărea de la sine” este infinit mai periculoasă decât confruntarea cu el. Atunci când intri în contact cu suficiente dovezi pentru a te convinge, intri automat într-o „noapte întunecată a sufletului”, adică într-un proces de doliu profund în timpul căruia înţelegi că ai fost minţit toată viaţa şi că un grup global terifiant încearcă să te controleze din toate direcţiile. Acest pas este esenţial pentru procesul de trezire, ajutându-te să înţelegi că ai trăit până acum într-o lume a iluziei şi că foarte multe lucruri în care ai fost învăţat să crezi sunt manipulate în mod deliberat de către cei aflaţi la putere.
Numeroşi insider-i şi-au riscat viaţa pentru a revela aceste adevăruri ascunse. Tineretul modern este silit să se confrunte cu această situaţie pe un nivel mult mai profund decât orice altă generaţie anterioară. Spre deosebire de micile indicii oferite de albumele de genul Maiestăţilor lor Satanice, tinerii de astăzi sunt inundaţi şi bombardaţi din toate direcţiile cu nenumărate simboluri luciferice în filme, clipuri muzicale, spectacolele de la Super Bowl[7], ceremoniile de decernare a premiilor din industria muzicii, jocuri video şi emisiuni de televiziune. Marile vedete ale muzicii pop precum Lady Gaga, Katy Perry, Rihanna, Nicki Minaj şi Miley Cyrus au clipuri muzicale şi spectacole live care debordează de simboluri „Illuminati” cum ar fi „Ochiul Atotvăzător”. După toate aparenţele, Cabala se află în plină campanie publicitară, şi încă una foarte agresivă, sperând să îşi impună religia, astfel încât aceasta să pară la modă. De altfel, acest lucru nu înseamnă automat că vedetele respective susţin într-adevăr mesajul Cabalei, iar insider-ii îmi spun că foarte multe dintre ele sunt abuzate cu severitate. Cântăreaţa Kesha şi-a acuzat deschis fostul producător că a violat-o. Ea a primit semne de solidaritate de la foarte multe alte vedete, inclusiv de la Adele, Taylor Swift şi Lady Gaga, după ce procesul ei a fost respins de tribunal în primăvara anului 2016. Cel puţin 18 celebrităţi diferite şi-au exprimat susţinerea pentru Kesha.
Foarte mulţi insider-i mi-au spus că acest grup secret pregăteşte un anunţ formal al prezenţei sale, pe care îl numeşte „Marea Dezvăluire”. Slavă cerului, la ora actuală există pe YouTube un număr enorm de filme video care expun agenda grupului, multe dintre ele având milioane de accesări. Aceasta a devenit noua revoluţie a tinerilor, numărul celor implicaţi şi impactul ei potenţial fiind infinit mai mari decât cele ale evenimentului de la Woodstock. Foarte multe indicii trecute cu vederea din trecut sunt scoase din nou la suprafaţă şi analizate cu atenţie în cadrul unei investigaţii masive, ce continuă de la o generaţie la alta, a acestor mistere.
Este important de remarcat că aceste elite nu cred că fac ceva rău. Ele sunt sincer convinse că ne eliberează de slăbiciune şi de ignoranţă. Dacă oamenii mor de-a lungul procesului de avansare către Noua Ordine Mondială, acest lucru este considerat o pierdere acceptabilă, căci elitele cred că noi avansăm către „iluminare”. Unul din cele mai bine păzite secrete ale lor este convingerea pe care o au aceşti oameni că sunt descendenţii direcţi ai unor vizitatori umani extratereştri care au ajuns pe pământ, fiind mult mai avansaţi decât localnicii, şi care au devenit mai târziu faraoni, regi şi zei. Acest „sânge magic” este folosit ca pretext pentru a se simţi superiori tuturor celorlalţi şi pentru a considera că au dreptul suveran (ba chiar nevoia) de a domni asupra pământului. Toate informaţiile primite în anii din urmă de la insider-ii care ocupă posturi importante în structurile puterii arată că a existat un grup de refugiaţi extratereştri care s-a prăbuşit pe pământ în urmă cu 55.000 de ani. Grupul a fost învins dureros într-un război, aşa că nu a mai dispus de tehnologia necesară pentru a părăsi această planetă după ce a ajuns pe ea. Prin urmare, s-a răspândit în întreaga lume, a creat sisteme de control şi a reuşit să supravieţuiască mai multor colapsuri ale civilizaţiei şi revolte ale celor pe care i-au guvernat.
Cântecul „2000 Man” de pe albumul Maiestăţilor lor Satanice vorbeşte inclusiv de un „soare rotitor”, posibil dintr-un alt sistem solar, „de pe care am venit cu toţii”. Un alt cântec, „The Lantern”, include versurile: „Noi… ştiam că stelele au avut dreptate… Am traversat marea întunericului”. Mesajul culminează în cântecul „La o distanţă de 2000 de ani-lumină de casă”, care include versurile: „Noi… venim de pe o stea cu oceane zbuciumate… Ne simţim atât de singuri aici, la 2000 de ani-lumină de casă”. De ce se vorbeşte de călătorii spaţiale într-un album intitulat Cererea Maiestăţilor lor Satanice? Bruce, unul din insider-ii cheie despre care vom vorbi în a doua jumătate a cărţii, mi-a spus: „David, nu contează dacă tu şi cu mine credem acest lucru (sau oricine altcineva). Nu contează nici măcar dacă el este adevărat. Singurul lucru care contează este că ei cred la modul absolut în el. Aceasta este religia lor, şi îi sunt extrem de devotaţi. Dacă vei înţelege acest lucru, tot ce face acest grup va căpăta mult mai mult sens pentru tine. Ei cred că practicarea religiei lor le conferă puteri oculte şi magice, care îi ajută să obţină o mare faimă şi averi nemăsurate. Din perspectiva lor, cu cât ai mai mulţi bani şi mai multă putere, cu atât mai iluminat eşti”. Acest lucru nu înseamnă automat că artiştii propriu-zişi sunt neapărat satanişti. Este un lucru comun pentru elita mondială să creeze ţapi ispăşitori pe care să îi sacrifice în cazul în care ajung să fie expuşi. Aceşti oameni sunt dispuşi să spună nenumărate minciuni pentru a-şi face religia să pară mai atractivă în ochii celorlalţi.
Rockul a fost introdus publicului britanic prin intermediul emisiunii de televiziune Top of the Pops. Trupa care avea cele mai mari vânzări de albume într-o săptămână putea apărea live în timpul spectacolului, iar Rolling Stones a apărut de nu mai puţin de 33 de ori, inclusiv într-o emisiune în care a cântat cântecul „La 2000 de ani-lumină de casă”, difuzată în data de 21 decembrie 1967. În anul 2013, opinia publică mondială a aflat şocată să afle că fostul moderator al emisiunii, Jimmy Savile, a fost un violator în serie. Peste 450 de victime au relatat poveşti cutremurătoare ale abuzurilor sale, numărul total fiind estimat la peste 1400 de victime. Savile a finanţat mai multe spitale pentru copii, iar una din victime a povestit unui jurnalist al ziarului britanic Daily Express că a fost dusă într-o încăpere secretă dintr-unul din spitalele lui Savile. Camera era întunecată, fiind luminată doar de o lumânare. Savile se afla aici împreună cu alte persoane care purtau măşti şi robe. Moderatorul a cântat „Ave Satanas” (adică „Slavă lui Satana”) în limba latină, în timp ce o abuza sexual şi o tortura. De bună seamă, nu vreau să spun cu asta că membrii trupei Rolling Stones au torturat şi au violat alte persoane în timpul unor ritualuri satanice, dar pare destul de evident că grupul Cabalei s-a folosit de muzica trupei pentru a răspândi mesaje negative. Savile a abuzat atâtea victime încât este imposibil ca nimeni de la BBC să nu fi ştiut cu ce se ocupa. Cu toate acestea, el a continuat să rămână o vedetă de televiziune extrem de populară până pe la mijlocul anilor 90. Noi revelaţii de după 2013 au arătat că au existat pedofili inclusiv în rândul personajelor de rang înalt din guvernul britanic, fapt care sugerează prezenţa unei culturi ascunse în rândul căreia astfel de lucruri sunt considerate acceptabile. În data de 20 mai 2015, poliţia britanică a anunţat că se afla în curs de investigare a 261 de „figuri publice proeminente” pentru abuzuri sexuale asupra copiilor. Între acestea se numărau 135 de persoane din lumea televiziunii, cinematografiei şi radioului, 76 de politicieni din administraţia locală şi naţională, 43 de persoane din industria muzicii şi 7 persoane implicate în lumea sportului.
În data de 26 martie 2016, ziarul New York Times a publicat sinteza unei investigaţii independente asupra BBC care a durat trei ani, realizată de Dame Janet Smith, o judecătoare pensionară: „Într-un raport cutremurător de peste 700 de pagini, Dame Janet Smith… a ajuns la concluzia că membrii personalului BBC erau la curent cu plângerile împotriva domnului Savile, dar acuzaţiile nu au fost transmise conducerii superioare, în virtutea ‚culturii nelansării de acuzaţii’… Dame Janet a adăugat că ‚atmosfera de teamă’ continua să existe în cadrul corporaţiei, remarcând că o parte din cei intervievaţi de ea au acceptat să vorbească numai după ce au primit garanţii că numele lor nu vor apărea în raport. Dame Janet a conchis că aceste persoane continuau să se teamă de represalii”.

Indicii publice referitoare la bătălia cosmică
La începutul anului 1968, nu mai puţin de 550.000 de soldaţi americani erau staţionaţi în Vietnam, mulţi împotriva voinţei lor. Atmosfera socială din America era foarte întunecată. Acesta a fost anul în care tata a cunoscut-o pe mama, în timp ce lucrau amândoi la compania General Electric din Schenectady, New York. Părinţii mei s-au îndrăgostit în scurt timp. Mama a crescut într-o familie creştină fundamentalistă, de care s-a înstrăinat mai târziu, când a plecat de acasă la Colegiul Biblic din Philadelphia. Autorităţile colegiului au desfiinţat-o pe mama din cauza întrebărilor inteligente prin care punea în discuţie dogmele care îi erau predate. În cele din urmă, mama a fost forţată să semneze un document prin care jura pe sufletul ei etern că era ferm convinsă de tot ceea ce i se preda. În caz contrar, ea nu şi-ar fi primit diploma de absolvire de la conducerea colegiului. Datorită acestei educaţii extrem de stricte, mama nu cunoştea aproape nimic din cultura pop al epocii, evitând să asculte muzică, să se uite la filme sau la televizor.
Pe de altă parte, tatei îi plăceau filmele de groază şi a convins-o pe mama să vadă împreună cu el Copilul lui Rosemary. Filmul a îngrozit-o pe mama, tulburând-o atât de tare încât am fost nevoit să ascult această poveste de foarte multe ori în timpul copilăriei mele. Filmul îi prezenta pe satanişti ca fiind amestecaţi cu populaţia obişnuită, fiind aproape imposibil de deosebit de aceasta, şi totul într-o manieră extrem de credibilă. În film, unui actor aflat la începutul carierei i s-a spus că dacă va concepe un copil cu soţia sa şi dacă i-l va sacrifica lui Satan, acest lucru îl va ajuta să propăşească în cariera sa. Actorul îşi droghează soţia şi o aduce la un ritual satanic în care diavolul se manifestă într-o formă fizică, culcându-se cu ea şi lăsând-o însărcinată. La sfârşitul filmului, femeia descoperă îngrozită că copilul ei are ochii roşii strălucitori. Cultul îi spune că ea este cea „aleasă” şi că ar trebui să se simtă onorată pentru că Satan a ales-o pentru a fi mama copilului său. Femeii i se spune de asemenea că nu trebuie să se alăture cultului dacă nu doreşte acest lucru. Ea decide să îşi iubească şi să îşi crească copilul, în pofida înfăţişării terifiante a acestuia. Dincolo de ideea suprarealistă a apariţiei diavolului în carne şi oase, filmul a reuşit să creeze o senzaţie foarte realistă de teroare. Spectatorii rămâneau cu impresia că este perfect posibil ca adoratorii lui Satan să trăiască în mijlocul nostru, iar titlul ultimului album al trupei Rolling Stone nu a făcut decât să le întărească şi mai mult această convingere.
Copilul lui Rosemary a fost regizat de Roman Polanski, care iniţial şi-a propus să îşi distribuie soţia, pe Sharon Tate, în rolul principal. Polanski nu a făcut presiuni asupra studioului în această direcţie, sperând că propunerea va veni chiar din partea acestuia. Nu a fost cazul însă. Tate a îmbunătăţit scenariul cu anumite note, făcând inclusiv o serie de sugestii referitoare la scena impregnării femeii de către diavol. Ea a fost văzută adeseori pe platou, fiind fotografiată de revista Esquire pentru a face publicitate filmului.
În noiembrie 1968, Beatles-şii au difuzat un album complex şi emoţional intitulat The Beatles, dar cunoscut sub numele de „Albumul Alb”, la scurt timp după câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Richard Milhous Nixon. Pe album figura inclusiv cântecul „Revolution 1”, care cerea deschis o schimbare politică majoră. Acest lucru a cristalizat şi mai mult dorinţa de schimbare în rândul tinerilor acelei epoci. Albumul conţinea inclusiv o serie de teme foarte întunecate, întrucât John Lennon devenea din ce în ce mai dependent de droguri. Astfel a apărut cântecul „Fericirea este o armă fierbinte”, care descrie direct senzaţiile produse de injectarea de heroină, sau alte blues-uri în care Lennon îşi deplânge singurătatea şi dorinţa de sinucidere, declarând că îşi urăşte muzica rock. Cântecul lui Paul McCartney, „Helter Skelter”, induce de asemenea o atmosferă foarte întunecată şi violentă. Dar cel mai ciudat cântec de pe album este „Revolution 9”, o cacofonie profund tulburătoare de sunete care include focul unei mitraliere, ţipetele unor oameni şi alte disonanţe specifice filmelor de groază. Peste ani, Paul McCartney a declarat în autobiografia sa, Cu mulţi ani în urmă, că la vremea respectivă a făcut mari eforturi pentru scoaterea cântecului de pe album, dar fără succes. Albumul Alb a devenit albumul cu cele mai mari vânzări din istoria trupei Beatles, deşi jurnaliştii de la revista Rolling Stone consideră că Sgt. Pepper, Revolver şi Rubber Soul sunt mai bune din punct de vedere calitativ decât acesta.
La rândul lor, Rolling Stones şi-au difuzat albumul Beggar’s Banquet (Banchetul cerşetorului) în data de 6 decembrie 1968. Albumul reprezenta un salt calitativ evident prin comparaţie cu Cererea Majestăţilor lor Satanice, difuzat cu un an înainte. În februarie 1969, compania de înregistrări a difuzat unul din cântecele de pe album, intitulat „Simpatie faţă de diavol”, ca single. Versurile cântecului par să continue direct revelaţia misterelor evocate în Maiestăţile lor Satanice. Cântecul era absolut şocant şi merită o analiză, întrucât Mick Jagger îl cântă ca şi cum ar fi Lucifer însuşi, prezentându-se lumii şi invocând înţelegerea şi respectul nostru. Jagger/Lucifer se prezintă ca fiind extrem de bogat şi de cult, la fel ca elitele din Marea Britanie, şi precizează că dacă doreşti să i te adresezi, trebuie să îl abordezi cu un respect extrem şi într-o manieră foarte manierată.
Jagger/Lucifer îşi asumă creditul pentru mai multe evenimente istorice importante. În ordine, acestea includ ispitirea lui Iisus, asasinarea ţarului rus la St. Petersburg, care a condus la Revoluţia Rusă din anul 1917, agresiunile Germaniei naziste, războiul care a durat un deceniu al regilor şi reginelor împotriva „zeilor pe care i-au creat”, asasinarea fraţilor Kennedy şi moartea soldaţilor britanici în drum spre Bombay, India. Versurile fac inclusiv o aluzie la Războiul din Vietnam. De atunci, diferiţi cercetători şi whistle-blower-i au arătat că acelaşi grup de oameni a finanţat într-adevăr Revoluţia Rusă, Germania nazistă, asasinarea celor doi Kennedy şi Imperiul Britanic în ansamblul lui, manipulând ambele tabere din Primul şi al Doilea Război Mondial. Poţi găsi dovezi în această direcţie în cartea mea online, Tirania financiară. Aşadar, după toate aparenţele acest cântec al Rolling Stones pare să fi fost o încercare sinceră de a crea o „simpatie faţă de diavol”. Încă şi mai interesantă este declaraţia lui Jagger/Lucifer că evenimentele care ne induc cea mai mare stare de confuzie ţin de natura jocului său. Lucifer – sau în cazul de faţă maiestăţile lor britanice, care îl consideră sfântul lor patron – a fost responsabil pentru marea majoritate a evenimentelor traumatice de pe pământ. Peste ani, insider-ii mi-au povestit că cel mai mare truc al lui Lucifer este convingerea întregii lumi că el nu există. Cântecul Rolling Stones mai conţine un vers extrem de ilustrativ, pe care Mick Jagger îl cântă în falset pe o notă foarte înaltă: „Vă spun o singură dată: voi sunteţi de condamnat”. Aceste cuvinte sugerează că atât timp cât nu vom rezolva singuri aceste mistere, noi vom continua să autorizăm indirect producerea acestor crime.

Călărirea fulgerului
Mama încă se refăcea în urma deziluziei legate de creştinism când tata a dus-o la un concert al trupei The Doors, într-o epocă în care Jim Morrison era încă la apogeu. Acesta făcuse experimente cu LSD, iar numele trupei sale era un omagiu adus cărţii lui Aldous Huxley, Porţile percepţiei (The Doors of Perception), un memoriu în care acesta îşi povestea propriile experienţe legate de droguri. Efectul pe care l-a avut Morrison asupra mamei a fost colosal. Într-o singură noapte, întreaga ei viaţă s-a schimbat – atitudinea, valorile şi scopurile ei. Insatisfacţia provocată de religia în care a fost educată, atmosfera represivă creată de mama ei şi infernul terifiant care prevala în lumea tinerilor americani în acei ani ai Războiului Rece au dispărut ca prin farmec. Aproape peste noapte, mama a acceptat gândurile şi idealurile muzicii şi ale mişcării anti-război ale tinerilor de la sfârşitul anilor 60, pe care mulţi le-au considerat un apel la trezirea spirituală. Morrison a devenit un erou şi o etichetă a mişcării, demonstrându-şi fără teamă pe scenă revolta împotriva autorităţilor şi creând o muzică transcendentă, capabilă să schimbe viaţa ascultătorilor săi.
Din păcate, Jim Morrison a avut şi el o latură extrem de întunecată, care a devenit din ce în ce mai evidentă chiar înainte de tragica sa moarte. Single-ul trupei The Doors din anul 1971, „Riders on the Storm (Călăreţii furtunii)”, prezintă un personaj care ia LSD şi al cărui „creier se umflă ca o broască”. Eroul sfârşeşte omorându-şi brutal sora, fratele şi părinţii. El este portretizat ca un ucigaş în serie care merge cu „ia-mă nene”, astfel încât: „dacă îl iei în maşină pe acest om, o întreagă familie nevinovată poate muri”. Morrison a precizat cel puţin într-un interviu că cel care i-a inspirat acest cântec a fost ucigaşul în serie Billy Cook, care a ucis şase persoane, inclusiv o familie tânără, în timp ce mergea cu „ia-mă nene” prin California. În mod paradoxal, Morrison a murit în urma unei supradoze de droguri şi alcool exact în ziua în care „Riders on the Storm” a ajuns pe locul trei în topul Billboard Hot 100, creând astfel un mister rămas nerezolvat până astăzi în jurul cântecului şi al tulburătorului său mesaj.

Bun venit în Vietnam
Când s-a dus la concertul live al lui Morrison, tata era deja speriat de moarte de ideea că ar fi putut fi trimis în capcana mortală din Vietnam. El s-a decis să se încadreze ca rezervist în armată, sperând să evite astfel înrolarea forţată. A fost însă silit să se mute la Fort Lee, în Virginia. În anul 1968 s-a însurat cu mama, iar în iunie 1969 a fost trimis în Vietnam ca soldat activ. Astfel s-a împlinit cel mai sumbru coşmar al său. Tatăl său (bunicul meu) i-a spus că nu a fost niciodată atât de mândru de el, lucru pe care tata l-a perceput ca pe o trădare. Armata l-a trimis pe tata în Vietnam cu un avion comercial, nu cu unul militar. Când acesta a aterizat, stewardesele le-au transmis pasagerilor un mesaj aparent normal: „Este ora 8:30 dimineaţa. Temperatura locală este de 37 de grade Celsius. Bun venit în Vietnam!”
Când s-au dat jos din avion, soldaţilor li s-a cerut să formeze un cerc în jurul unui foc de tabără aprins chiar acolo, pe pistă. Li s-a spus că aceasta era ultima lor şansă: dacă au adus vreun articol ilegal cu ei, îl puteau arunca în foc, şi nu avea să li se pună nici o întrebare. În caz contrar, aveau să fie percheziţionaţi, iar consecinţele urmau să fie extrem de severe. Tata avea la el nişte somnifere pe care i le dăduse mama împotriva anxietăţii, care erau însă nepermise într-o zonă activă de luptă. De aceea, le-a aruncat în foc, renunţând la toate secretele şi ataşamentele fostei sale vieţi. Soldaţilor li s-a vorbit apoi despre Hamburger Hill. Cei trimişi acolo aveau să ia cu asalt o colină înconjurată de soldaţi ai Viet Cong, fiind ucişi aproape sigur. S-a organizat pe loc o loterie în urma căreia au fost aleşi cei care aveau să fie trimişi la moarte sigură. Tata a avut norocul să nu fie ales, dar experienţa l-a marcat pe viaţă, cu atât mai mult cu cât a avut loc într-o căldură excesivă, la care nu se aştepta. Tatei i s-a spus că a devenit „proprietatea guvernului Statelor Unite” şi că superiorii săi aveau un control absolut asupra lui, decizând inclusiv dacă va trăi sau va muri.
Tata a fost staţionat la Long Binh, cea mai mare bază americană din Vietnam. Dat fiind că s-a înrolat singur ca rezervist, a putut lucra ca jurnalist militar, evitând astfel linia frontului. Ştirile veneau prin „cablu”, de pildă de la Associated Press, iar tata le integra într-un ziar pentru a fi citite de soldaţi. El putea scrie de asemenea editoriale personale, inclusiv rapoarte referitoare la soldaţii morţi pe câmpul de luptă.
Tata a fost suficient de curajos pentru a scrie despre revoluţia muzicii rock and roll, deşi acest lucru l-ar fi putut conduce în faţa Curţii Marţiale, sau chiar ucide într-un „accident”. Dacă nu ar fi fost tatăl meu, soldaţii din cea mai mare bază americană din Vietnam nu ar fi avut nici o idee despre ceea ce se petrecea în lumea muzicală din acel an critic, 1969. Tata a devenit astfel un personaj similar DJ-ului jucat de Robin Williams în filmul Bună dimineaţa, Vietnam. Mama îi trimitea prin poştă cele mai recente discuri apărute, iar tata le asculta şi scria despre ele. Un alt subiect pe care l-a abordat frecvent a fost starea socială din America, unde prietenii soldaţilor trimişi pe front militau pentru încetarea războiului. Tata a relatat astfel despre un festival muzical uriaş care urma să aibă loc la Bethel, New York, şi care a fost mutat în ultima clipă la Woodstock, când un fermier din Bethel a anulat contractul cu organizatorii.

Helter skelter
Cu şase zile înaintea începerii festivalului de la Woodstock, în data de 9 august 1969, chitaristul Charles Manson, care aspira la statutul de vedetă rock, a ucis-o împreună cu un grup de prieteni pe celebra soţie a regizorului Roman Polanski, Sharon Tate. Aceasta era gravidă în opt luni şi jumătate. Tate a murit în urma atacului împreună cu copilul ei şi cu alte patru persoane. Dincolo de contribuţia ei la scenariul filmului Copilul lui Rosemary, ea a jucat în mai multe filme cu teme oculte, inclusiv în Ochiul diavolului (1966), în care a jucat personajul unei vrăjitoare care a trebuit să facă un sacrificiu de sânge pentru a restaura succesul unei vii aflate în faliment, în Valea păpuşilor (1967), un film despre efectul extrem de negativ al drogurilor, şi în Ucigaşii de vampiri (1967).
Asasinarea unei celebrităţi însărcinate, împreună cu copilul ei nenăscut, la doar doi ani după scrierea unui scenariu relativ similar, a fost terifiantă. În filmul Copilul lui Rosemary, copilul unei femei trebuia să fie sacrificat pentru ca tatăl său să devină un actor de succes. Ideea că un cult satanic autentic ar fi putut fi responsabil pentru planificarea sacrificării sale şi a copilului ei s-a dovedit însă prea terifiantă pentru ca marea majoritate a populaţiei să îi poată da credit. Manson a pretins că în momentele crimei, el şi prietenii săi au ascultat Albumul Alb al Beatles-şilor. El a citat în mod specific cântece precum „Fericirea este o armă fierbinte” şi „Helter Skelter”, afirmând că acestea conţineau mesaje codificate care îi spuneau ce are de făcut.
La jumătatea primului deceniu din anii 2000, insider-ii mi-au spus că asasinatele lui Manson au fost în mod deliberat orchestrate pentru a distruge mişcarea hippie, demonizându-i pe membrii ei ca potenţiali ucigaşi în serie. Autorii din umbră ai crimei au creat-o în mod intenţionat pentru a crea o aură de oroare şi teamă absolută în jurul festivalului de la Woodstock, sabotându-i astfel succesul. Povestea abominabilelor crime a fost cap de afiş în presa naţională în cele şase zile de dinaintea evenimentului, insistând asupra faptului că acestea au fost comise de hippie iubitori de muzică rock care au declarat că au comis crimele pentru a salva natura şi copacii. Peste ani, mi s-a spus că organizatorii din culise ai asasinatelor au sperat să îi sperie suficient de tare pe oameni astfel încât aceştia să nu mai adere la această nouă revoluţie împotriva elitei, iar totodată să îi demonizeze pe Beatles-şi ca şi cum aceştia ar fi fost o întruchipare a răului. În pofida acestei traume în masă, Woodstock-ul a devenit un fenomen care a depăşit orice închipuire, iar tata a prezentat întreaga poveste pentru soldaţii din cea mai mare bază americană din Vietnam, asumându-şi un mare risc personal.
În aceste condiţii, nu ar trebui să te surprindă faptul că la un concert al Rolling Stones ţinut la San Francisco în data de 6 decembrie 1969, la doar câteva luni de la Woodstock, un bărbat de culoare pe nume Meredith Hunter a fost asasinat în rândul întâi de o bandă de motociclişti autointitulată Îngerii Iadului. În mod paradoxal, „Îngerii” fuseseră angajaţi pentru a asigura securitatea în timpul concertului. Hunter s-a apropiat de scenă, dar a fost tras cu violenţă înapoi de Îngerii Iadului. Se spune că a scos o armă şi că paznicii l-au înjunghiat. Imagini filmate cu acest „sacrificiu uman”, după cum l-au numit unii, au apărut în popularul documentar despre Rolling Stones intitulat Gimme Shelter[8].
În pofida acestei controverse, Rolling Stones au difuzat un nou album cu o temă luciferică, Supa din cap de ţap, în data de 31 august 1973. Mick Jagger apare pe coperta albumului îmbrăcat ca o femeie cu faţa acoperită de un văl. Părul îi este împletit într-o coafură clasică britanică, creând deasupra capului două coarne subtile, dar incontestabile. Albumul conţine un hit clasic, „Angie”, dar şi un cântec intitulat „Dansând cu domnul D”. Versurile debordează de aluzii la droguri şi la moarte, şi includ un caracter masculin cu cranii umane în jurul gâtului, cu care cântăreţul a avut o întâlnire sexuală într-un cimitir. Alte versuri ne vorbesc despre o femeie îmbrăcată în negru care se uită cu jind la solist, pentru ca apoi carnea să i se desprindă de pe oase, iar ochii să înceapă să îi ardă la fel ca pucioasa.

Născut cu ocazia Watergate
După ce tata s-a întors din Vietnam, părinţii mei au încercat o vreme să conceapă un copil, şi în cele din urmă au reuşit, la începutul lunii iunie 1972. La foarte scurt timp, pe 17 iunie, echipa candidatului la preşedinţie Richard Nixon a fost prinsă intrând prin efracţie în sediul Comitetului Naţional Democrat pentru a implanta microfoane care să îl ajute pe candidatul lor să câştige alegerile (pentru un al doilea mandat). Acesta a fost începutul unui efect de domino care a devenit cunoscut sub numele de scandalul Watergate, care a condus în cele din urmă la expunerea şi la căderea regimului lui Nixon (care cultiva războiul) şi la încetarea Războiului din Vietnam care omora o întreagă generaţie de tineri. În timpul sarcinii, mama a avut vise şi viziuni care i-au spus că pruncul pe care îl purta în pântec avea să fie un lider spiritual şi că trebuia să îl educe de mic în această direcţie. Mama nu mi-a spus acest lucru decât la sfârşitul anilor 2000, pornind de la premisa că dacă nu aveam să fiu suficient de smerit pentru a auzi aceste lucruri fără a mi-o lua la cap, avea să ducă cu ea acest secret în mormânt.
Nouă luni mai târziu, în data de 8 martie 1973, m-am născut eu. Cu doar trei săptămâni înainte, în data de 14 februarie, compania General Electric l-a concediat pe tata. Acesta a venit acasă cu flori şi cu ciocolată, i-a urat mamei o Zi a Îndrăgostiţilor minunată (era Valentine’s Day), iar apoi i-a spus că a fost concediat. S-a văzut nevoit apoi să îşi caute de urgenţă de lucru, şi nu şi-a putut găsi o slujbă decât în Buffalo, New York, la peste patru ore de mers cu maşina din Schenectady, unde locuiam noi. În consecinţă, a fost nevoit să plece la lucru la scurt timp după ce m-am născut, în timp ce mama a rămas cu părinţii lui în Schenectady.
Scandalul politic Watergate a condus la audierile în Senat care au durat între 17 mai şi 7 august 1973, în care au depus mărturie foştii oficiali ai administraţiei. Cele trei reţele principale de televiziune, ABC, CBS şi NBC, au transmis evenimentul live, fiecare post având dreptul de a transmite în direct audierile timp de o zi întreagă, fiind înlocuit în zilele următoare de celelalte două posturi. Se estimează că 85% dintre americanii care aveau televizoare la acea vreme au ascultat în mare parte aceste audieri, oripilaţi la maxim de ideea că guvernul pe care l-au votat sau chiar iubit a acţionat ca o dictatură tiranică, păstrând secrete, minţind făţiş şi furând pentru a-şi învinge oponenţii politici. La 14 luni după începerea acestor audieri, Nixon a fost forţat să îşi dea demisia. Opt luni mai târziu, Războiul din Vietnam a luat sfârşit, iar acest guvern extrem de corupt nu a mai putut trimite tineri americani într-o zonă de luptă pe cât de traumatică, pe atât de letală.
În mod paradoxal, mama a descoperit că ori de câte ori începeau la televizor audierile din scandalul Watergate, eu începeam să plâng în pătuţul meu, chiar dacă dormisem până atunci. Mai mult, ori de câte ori mama încerca să părăsească apartamentul în timp ce dormeam profund, chiar şi numai până în capătul holului, ca să ducă rufele la spălătorie, mă trezeam imediat şi începeam să plâng exact în momentul în care mâna ei atingea clanţa uşii. Astfel de evenimente s-au repetat de atâtea ori încât însăşi ideea că au fost „simple coincidenţe” pare ridicolă. Acestea au fost singurele dăţi când am plâns, altminteri fiind un copil foarte liniştit şi cuminte. Chiar de la acea vârstă fragedă, mama şi-a dat seama că simţeam intuitiv gândurile şi sentimentele celor din jurul meu, atât cele personale cât şi cele colective, şi că reacţionam la ele.
Capitolul 3
Atingerea infinitului
Cultura drogurilor din anii 60 a trezit interesul multor oameni faţă de şamanismul nativilor americani, care s-a cristalizat mai târziu în jurul cărţilor populare ale lui Carlos Castaneda. Acesta şi-a relatat conversaţiile şi experienţele (aparent reale) alături de un şaman Yaqui pe care el îl numeşte Don Juan. Apropiaţii lui Castaneda au revelat mai târziu că multe din poveştile sale, îndeosebi cele mai trase de păr din cărţile ulterioare, au fost simple fabricaţii, dar conceptele care au stat la baza lor s-au dovedit utile pentru foarte mulţi oameni, inclusiv pentru mama. Aceasta a devenit astfel conştientă că ar putea exista o realitate alternativă în jurul nostru, în care există forţe spirituale invizibile care ne călăuzesc. Cu o instruire şi o practică spirituală adecvată, omul poate pătrunde în ceea ce Castaneda numeşte „a doua atenţie”, intrând în contact direct cu aceste entităţi. Aceste idei au inspirat-o pe mama să înceapă să îşi noteze visele într-un caiet pe care îl păstra pe noptiera de lângă pat. Cu această ocazie, ea a descoperit că acestea îi furnizau într-adevăr o călăuzire utilă într-o formă simbolică. Ştiind ce face mama de la o vârstă foarte fragedă, am început şi eu să îmi amintesc visele, de multe ori în foarte multe detalii.
Tata a reuşit să îşi ia o altă slujbă la GE, iar părinţii săi ne-au ajutat să ne mutăm într-o casă cu trei dormitoare şi o baie din Scotia, New York, de cealaltă parte a Râului Mohawk, pe malul opus orăşelului Schenectady. Acest lucru i-a permis tatei să ajungă foarte uşor la serviciu, în cel mult 15 minute, oricât de aglomerat ar fi fost traficul. Data mutării s-a nimerit a fi 31 octombrie 1973, de Halloween. Am avut norocul să locuiesc în această casă tot restul copilăriei şi adolescenţei mele, iar mama a continuat să păstreze casa până când fratele meu mai mic a absolvit colegiul în anul 1997. Am locuit foarte aproape de o bază militară din Glenville, asistând de multe ori la zborul la joasă altitudine al imenselor avioane militare de transport Hercules C-130 pe deasupra curţii noastre. Zgomotul şi vibraţiile produse de avioane erau atât de intense încât le puteam simţi în coşul pieptului, iar avioanele erau atât de masive încât acopereau literalmente întregul cer atunci când treceau pe deasupra casei noastre. Ori de câte ori asistam la astfel de evenimente, mă simţeam la fel de şocat ca prima dată! Am început să am foarte multe vise în care vedeam zburând nave la fel de mari pe deasupra curţii noastre, doar că acestea erau încă şi mai mari, aveau o formă de trabuc şi nu aveau aripi deloc. De asemenea, nu scoteau nici un zgomot, iar aerul trepida în jurul lor atunci când zburau pe deasupra solului. Mama a avut la rândul ei vise similare.

Puterea televiziunii şi a muzicii
Tinerilor de astăzi le vine greu să creadă că a existat o vreme în care în America nu aveai de ales decât între patru posturi de televiziune: CBS, ABC, NBC şi PBS, ultimul fiind postul de televiziune publică, ce nu transmitea reclame publicitare şi depindea de donaţii pentru a putea continua să emită. Emisiunile cele mai importante şi mai bine produse erau plasate întotdeauna în prime time (la oră de maximă audienţă), începând de la ora 8:00 seara, aşa că selecţia programelor preferate era foarte limitată, dat fiind că nu aveam de ales decât între trei posturi private şi unul public. Prin urmare, cea mai mare parte a americanilor se uitau practic la aceleaşi emisiuni. De departe, cele două seriale preferate ale tatălui meu, pe care acesta nu le rata niciodată, erau M*A*S*H, care avea loc în timpul Războiului din Coreea, şi Happy Days, care prezenta o perspectivă idealizată asupra culturii din anii 50. Mama nu tolera televizorul decât dacă prezenta emisiuni educative pentru copii. De multe ori, se ridica şi părăsea complet camera atunci când mergea televizorul.
Mama mi-a citit cărţi încă de când eram în faşă, mişcându-şi degetul pe deasupra cuvintelor scrise în timp ce le rostea cu voce tare. Nu peste mult timp, m-a pus să urmăresc programele educative speciale pentru copii de pe PBS, îndeosebi emisiunea clasică a lui Jim Henson, Sesame Street. Nu îmi amintesc să nu fi văzut vreun episod. Programul îi învăţa cu un mare succes pe copii să citească. Îmi amintesc şi acum profilurile oamenilor care verbalizau anumite litere sau silabe, ascultând în acelaşi timp respectivele sunete. Uneori, ei formau cuvinte întregi în acest fel. Ca spectator, puteai vedea astfel cum era scris cuvântul şi cum sunau literele legate împreună. Mai exista apoi şi Contele, o păpuşă-vampir care verbaliza diferitele numere ce apăreau pe ecran, învăţându-te ordinea în care trebuiau enumerate. Dacă adăugăm la toate acestea şi poveştile zilnice pe care mi le citea mama, am învăţat să citesc până la vârsta de doi ani. Aşa se face că atunci când am intrat la grădiniţă la vârsta de cinci ani, eram deja mult mai avansat decât ceilalţi colegi ai mei.
Tata şi-a creat propriul ziar local pentru a relata despre cultura pop, numit KITE, prin anii 1970-71, şi a publicat în el articole prin care promova principalele formaţii rock care veneau în oraş pentru a da concerte. Acest lucru l-a făcut extrem de valoros pentru marile companii de înregistrări, care considerau această publicitate esenţială pentru succesul financiar al spectacolelor organizate de ele. Prin urmare, în fiecare după-amiază în faţa casei noastre oprea o furgonetă maro a companiei de curierat United Parcel Service care ne livra diferite colete ce conţineau ultimele discuri scoase de toate marile companii de înregistrări. Era ceva normal să primim două sau trei astfel de colete pe zi. Am primit astfel exemplare din aproape toate albumele rock existente, indiferent dacă au avut succes sau nu (iar marea majoritate nu au avut). Toate albumele erau inscripţionate cu ştampila: „Doar pentru uz promoţional”. Discurile primite proveneau de la companii precum Arista, Columbia, CBS, Atlantic şi Warner Brothers. De asemenea, tata primea câte trei bilete pentru fiecare concert care se organiza în oraşul nostru, precum şi dreptul de a intra în culise şi de a avea un acces direct la eroii care produceau întreaga magie.
Tata se întorcea de la GE în jurul orei 5:20, îmbrăcat în costum şi cravată, lua cina cu noi, după care urca în camera sa de la etaj şi se schimba în blugi, un tricou, adidaşi şi un pulover. După cină ascultam cele mai bune albume rock ale vremii, care durau exact 44 de minute, împărţite în două părţi de câte 22 de minute. La 7:00 seara tata dădea drumul la televizor pentru a se uita la Ştirile de seară CBS, cu Walter Cronkite. Cronkite era considerat „omul în care americanii aveau cea mai mare încredere”. Tata nu rata niciodată ştirile, considerând că era foarte important să le privească pentru a se asigura că „lumea în care trăim este sigură pentru democraţie”, după cum spunea adeseori Cronkite. Ani la rând am privit invariabil ştirile, alături de tata, devenind din ce în ce mai speriat de ceea ce se întâmpla în lume.
Serile de vineri erau rezervate întotdeauna unui maraton de muzică rock, imediat după Walter Cronkite. Albumele pe care le-am ascultat cel mai des au fost cele ale trupei Led Zeppelin, îndeosebi primul, al doilea şi al patrulea, tatei plăcându-i în mod deosebit influenţele heavy blues. Am ascultat de asemenea toate albumele Rolling Stones. La fel de populare pentru influenţele lor hard-rock blues erau şi albumele trupei Aerosmith, echivalentul american al Led Zeppelin. Am ascultat de asemenea foarte multe albume clasice ale anilor 60, inclusiv cele ale lui Jimi Hendrix, Janis Joplin, The Doors şi Moody Blues, precum şi cele mai bune albume psihedelice ale anilor 70, precum Meddle al lui Pink Floyd şi Rubycon al lui Tangerine Dream. Dintr-un motiv sau altul, tatei nu i-au plăcut niciodată Beatles-şii, aşa că nu le-a pus niciodată muzica acasă la noi, considerând că erau şi aşa mult prea frecvent ascultaţi. Aşa se face că nu le-am putut asculta marea majoritate a cântecelor decât mai târziu, în anul 2010, când am început să investighez de ce au avut un impact atât de mare asupra psihicului colectiv, şi implicit să le ascult muzica. Atunci când ne punea aceste albume, tata dansa adeseori pe ele, împreună cu mama şi cu mine, creând astfel o asociere pozitivă profundă, aproape subconştientă, în mintea mea. La acea vreme nu aveam habar de asocierile extrem de negative care existau cu muzica Rolling Stones. Tata nu lua în serios astfel de idei conspiraţioniste. De altfel, multe alte formaţii o apucau pe aceeaşi cale, prezentându-le ascultătorilor lor o aură mistică. Este important să ne aducem aminte că membrii Cabalei nu se aşteaptă să creeze vreo schimbare subită la oamenii expuşi la aceste influenţe media. Scopul lor este doar prezentarea graduală, pe termen lung, a simbolismului luciferic în faţa opiniei publice. Ei plănuiesc să preia cu forţa controlul asupra lumii şi să introducă o Nouă Ordine Mondială în care toţi oamenii să fie nevoiţi să accepte aceste convingeri, alternativa fiind închisoarea, tortura şi asasinarea.
În fiecare zi de sâmbătă, tata se aşeza la masa din sufragerie, foarte rar folosită, şi îşi bătea la maşina de scris (o maşină electrică Smith Corona de culoare gri-albastră) ultimele articole, pe care el le numea „editoriale”. În tot acest timp nu aveam voie să vorbesc cu el sau să fac vreun zgomot, regulă care trebuia aplicată cu stricteţe până când termina de scris. Tata intervieva mulţi membri ai acestor formaţii rock la telefon. Avea o cupă neagră primită de la Radio Shack pe care o ataşa de receptor, fapt care îi permitea să înregistreze o versiune audio foarte slabă a conversaţiei pe o casetă, în timp ce simultan lua notiţe. Tatei i s-a rupt inima când i-a fost publicat în sfârşit un articol în revista Rolling Stone, ţelul suprem al oricărui jurnalist specializat în muzica rock, numai pentru a descoperi că plata pentru fiecare articol era de doar 25 de dolari. I-ar fi fost imposibil să îşi investească timpul şi energia pentru a scrie pentru revista Rolling Stone, întreţinându-şi în acelaşi timp familia.
Părinţii mei m-au dus la concerte rock încă de la vârsta de doi ani. Astfel, primul concert pe care l-am văzut la acea vârstă a fost unul al trupei Grateful Dead[9], unde am fost aşezat pe o motocicletă Harley-Davidson. Consumului de marijuana i se făcea o publicitate deşănţată în albumele rock clasice, inclusiv în melodia în care Hendrix cântă: „Întregul meu creier este cuprins de o ceaţă purpurie”, sau cea în care solistul vocal al Led Zeppelin, Robert Plant, cântă: „Mi-am pufăit iarba şi mi-am băut vinul”, în cântecul său clasic, „Going to California”. Aroma dulce şi complexă a fumului de marijuana era prezentă şi universală la toate concertele la care mergeam. De îndată ce paznicii se îndepărtau, apăreau pretutindeni pipe şi ţigări rulate, iar aerul se umplea cu nori denşi de fum. De altfel, era ceva comun să îi vezi pe membrii formaţiilor fumând marijuana în culise. Cu această ocazie, am cunoscut în copilărie aproape toate marile formaţii de rock, graţie jurnalismului tatei. Nu prea vedeam alţi copii la aceste concerte, şi nu puţini erau cei care se uitau la mine cu invidie când fluturam permisul de liberă trecere pentru a intra în culise.

Visele legate de OZN-uri şi fratele meu Michael
Fratele meu, Michael, s-a născut în data de 7 aprilie 1975. Mi-o amintesc şi acum pe mama arătându-mi burta ei de femeie însărcinată şi spunându-mi că urma să am un frăţior. Într-o seară i-am spus că o iubeam foarte tare şi că eram trist, întrucât ştiam că nu vom mai fi niciodată la fel de apropiaţi după naşterea fratelui meu. Mama şi-a păstrat cumpătul când i-am spus cu inocenţă aceste cuvinte, dar a părăsit rapid camera şi a început să plângă când s-a văzut singură. Nu am aflat ce s-a întâmplat atunci decât peste mulţi ani. Cât timp a fost însărcinată cu fratele meu Michael, mama a avut vise foarte realiste în care se făcea că iese în curte şi vede deasupra OZN-uri impresionante, inclusiv unele în formă de trabuc, pe care le vedeam la rândul meu în visele mele. În multe din aceste vise, mama mă ţinea de mână în timp ce aceste OZN-uri treceau în tăcere pe deasupra capetelor noastre. Visele mamei erau atât de vii încât ea a ajuns la concluzia că fenomenul OZN era autentic, mister care o umplea de uimire.
M-am bucurat sincer să am un frate. Michael s-a născut cu propriile lui daruri, diferite de ale mele, fiind extrem de interesat de mic să creeze artă. La scurt timp după ce a putut lua un pix în mână, el a început să deseneze labirinturi complexe care aveau o singură soluţie. Pe măsură ce au trecut anii, acestea au devenit atât de complexe încât am început să trişez pentru a le rezolva, trasându-mi calea de la sfârşit către început. De asemenea, Michael crea desene foarte complexe, ce conţineau imagini şi cuvinte, inclusiv labirinturi. A plâns mult mai mult decât mine, iar mama a fost sfătuită să îl lase să plângă, fără să îl ia în braţe de fiecare dată, pentru a nu-i crea o stare de dependenţă. Până la vârsta de cinci sau şase ani, Michael a făcut câteva crize de furie absolut şocante, în timpul cărora tremura de nervi, iar uneori încerca să mă muşte dacă îl deranjam cu ceva. Acest lucru mă speria, dar am învăţat repede să îmi păstrez calmul, împiedicându-l să îmi facă vreun rău.
La scurt timp după naşterea lui Michael, visele mele legate de OZN-uri au devenit mai vii şi mai personale. I le descriam adeseori mamei în foarte multe detalii, iar mama se simţea de fiecare dată la fel de uimită de faptul că îmi puteam aminti atât de multe lucruri din ele. În multe din aceste vise ajungeam într-o navă spaţială extrem de futuristă, în care mă uitam pe geam şi puteam vedea alte nave trecând pe lângă noi. Am avut numeroase întâlniri cu un bătrân cu barba şi părul cenuşii, care purta o robă cu o glugă. Absolut de fiecare dată, acesta îmi repeta că pe pământ se va petrece în viitor un eveniment fantastic, care va transforma lumea într-o manieră extrem de pozitivă, conferindu-le oamenilor super-puteri. Îmi spunea de asemenea că voi asista la acest eveniment în timpul vieţii mele, dar şi că voi juca un rol important în decursul acestui proces şi că voi deveni extrem de faimos, la fel ca vedetele rock cu care se întâlnea tata, dacă nu chiar mai celebru. În unele cazuri mă trezeam într-un fel de aeroport ce avea un turn de control uriaş, dar pe care nu existau avioane, ci nave spaţiale uluitoare, care nu semănau cu nimic in tot ce am văzut până atunci.

Natura realităţii personale
Îmi amintesc că mama îmi povestea despre educaţia ei religioasă şi despre dezamăgirea pe care a simţit-o mai târziu în privinţa creştinismului. Mă avertiza adeseori că fundamentaliştii sunt mult mai critici şi mai abuzivi decât alţi oameni, fiind convinşi că dacă nu gândeşti exact la fel ca ei, vei arde pentru eternitate în iad. De multe ori, mama îmi spunea cât de important este să fii un om bun, cu tine şi cu ceilalţi. Adăuga că indiferent dacă ne dăm sau nu seama de acest lucru, noi ne aflăm aici pentru a construi o casă, câte o cărămidă pe rând. Ori de câte ori avem un gând plin de iubire sau facem o faptă bună, noi adăugăm o nouă cărămidă la zidul casei. Invers, ori de câte ori avem un gând de ură sau rănim pe altcineva, noi luăm o cărămidă din acest zid. Mie mi se părea absolut normal ce îmi spunea, şi simţeam pe un nivel foarte profund că avea dreptate.
Mama a început să predea ore de pian la Şcoala de Muzică Yamaha, luându-mă uneori cu ea, încă de când eram foarte mic. Odată, am atins cu mâna o ţeavă neagră şi m-am ars grav. Era o ţeavă de apă fierbinte, iar mama a fost nevoită să îşi contramandeze ora şi să mă ducă acasă. Aceasta a fost prima experienţă din viaţa mea care m-a învăţat că sunt foarte fragil, că mă puteam răni cu uşurinţă şi că unele lucruri aparent inocente puteau fi extrem de periculoase. La scurt timp după acest episod, mama a început să citească o carte intitulată Natura realităţii personale. Ea mi-a explicat că o femeie pe nume Jane Roberts a învăţat să vorbească cu o fiinţă extrem de avansată, nepământeană, numită Seth, folosindu-şi exclusiv puterea minţii. Ea putea rosti cuvintele pe care i le spunea Seth, iar soţul ei Robert le nota. Conform declaraţiilor sale, întreaga care era scrisă de fapt de Seth. Principalul ei mesaj era: „Tu îţi creezi propria realitate”. Mama s-a umplut de entuziasm, căci cartea i-a produs o trezire spirituală şi a făcut-o să îşi perceapă viaţa într-o lumină complet nouă.
În tot acest timp, a devenit din ce în ce mai evident că părinţii mei nu se mai înţelegeau la fel ca înainte. Nu îşi mai arătau niciodată afecţiunea, iar atmosfera din casă era din ce în ce mai tensionată. Uneori, după ce îl culcau pe Michael, îi auzeam certându-se şi strigând unul la altul. Acest lucru mi-a cauzat o anxietate profundă şi m-a condus la prima mea dependenţă: sugerea degetului mare de la mâna dreaptă. La vârsta de cinci ani aveam deja structura feţei afectată din acest motiv, inclusiv nasul deplasat către dreapta, pasajul nazal stâng rupt, osul cerului gurii împins în sus şi întregul maxilar înclinat pe o axă diagonală mai ridicată în partea dreaptă decât în cea stângă. Astfel de schimbări subtile sunt destul de comune, iar marea majoritate a oamenilor nu le remarcă, dar blocajul nazal m-a împiedicat să respir corect, înrăutăţindu-mi toate bolile de care am suferit.

Amintiri misterioase
În acea perioadă am început să am din ce în ce mai multe vise în care puteam levita fără nici un efort. Uneori mă ridicam la doar 3-6 metri deasupra solului, în timp ce în alte cazuri pluteam ca o pasăre pe deasupra oraşului meu natal. În multe din aceste vise aveam o coardă de sărit pe care mă aşezam cu ambele picioare, după care trăgeam de cele două capete cu mâinile şi reuşeam astfel să mă ridic în aer. Aceste vise au avut un efect atât de mare asupra mea încât am încercat în permanenţă să le repet în stare de veghe pe aleea din faţa casei. Nu am reuşit niciodată. De multe ori stăteam acolo trăgând de cele două margini ale corzii în încercarea zadarnică de a levita, până când izbucneam în lacrimi. Aveam apoi un nou vis în care reuşeam acest lucru, fapt care mă inspira să încerc din nou a doua zi.
De asemenea, îmi amintesc cu claritate de momentul în care am sărbătorit aniversarea a 200 de ani de la obţinerea independenţei Statelor Unite, în data de 4 iulie 1976. Am mers atunci pe jos cu întreaga familie până la restaurantul fast-food Jumpin’ Jack, situat pe malul râului Mohawk, lângă podul Western Gateway Bridge, pentru a vedea spectacolul. Existau foarte mulţi vânzători ambulanţi care vindeau steguleţe americane, tot felul de mărfuri ambalate în roşu, albastru şi alb, şi diferite imitaţii ale Statuii Libertăţii. Mulţi oameni aprindeau artificii, beau shake-uri şi consumau burgeri, hot dogs şi cartofi prăjiţi cumpăraţi de la Jumpin’ Jack. Am trăit atunci un sentiment profund, pe care nu l-am înţeles la aceasta vreme. Mi se părea că am mai fost cândva american, că această experienţă nu era nouă pentru mine, şi nu îmi venea să cred că au trecut deja 200 de ani de la fondarea Americii. Nu înţelegeam de ce simţeam toate aceste lucruri, dar sentimentele mele erau foarte intense.

Jucarea primului joc video din lume
Îmi amintesc cu claritate de o zi din vara anului 1976, când am dat pentru prima oară de o revoluţie socială ce avea să confere o dependenţă foarte mare. Mama m-a dus acasă la Julie, o fată care avea grijă de mine în lipsa părinţilor şi care locuia la câteva case mai jos de noi. Bucătăria acesteia mirosea a aluat de pâine. Pe o masă se afla un televizor alb-negru cu o cutie neagră ciudată ataşată de el, cu două butoane rotunde. Dacă îi dădeai drumul, pe ecranul televizorului apăreau nişte linioare albe. Acesta era primul „joc video” creat vreodată. Era numit Pong şi fusese lansat pe piaţă în decembrie 1975, chiar înainte de Crăciun. Mi s-a spus să îl încerc. M-am temut să nu îl stric, dar mi s-a spus să nu îmi fac probleme. Când i-am dat drumul, pe ecran a început să se deplaseze un pătrăţel, care era cotat drept „minge”, iar eu aveam acces la o „paletă”, cu care trebuia să împiedic mingea să treacă de mine.
Când am început să mă pricep mai bine la joc, la radio s-a transmis melodia „Dancing Queen” a trupei Abba. Era o melodie foarte plăcută şi dinamică, cu o armonie vocală şi un ritm de dans încântătoare. Nu întâmplător, a fost unul din cântecele single cele mai de succes din anii 70. Până atunci nu mai auzisem niciodată o astfel de muzică acasă la mine. Combinaţia dintre acea muzică şi jocul Pong m-a condus la o stare de extaz pur. Cu respiraţia tăiată, am întrebat imediat:
– Cine cântă la radio?
– Abba, mi-a răspuns Julie. Este o trupă numită Abba. Este foarte faimoasă.
După „Dancing Queen” au urmat şi alte melodii ale Abba, în cadrul unui maraton muzical. Nu îmi venea să cred că părinţii meu nu puneau niciodată această muzică acasă. Am întrebat-o pe mama de ce, iar aceasta mi-a răspuns:
– Va trebui să îl întrebi pe tatăl tău.
Când tata s-a întors acasă de la serviciu, l-am întrebat imediat de ce nu ascultăm Abba.
– Aia e muzică disco, mi-a răspuns el. Noi nu ascultăm aşa ceva. Este o porcărie.
Punct!

O criză de sănătate majoră
În octombrie 1976, mama şi-a făcut un vaccin împotriva gripei, când eu aveam trei ani. Imediat după aceea au început să i se întâmple o serie de lucruri ciudate. La doar o săptămână sau două după vaccin, pe când mergea pe strada State din Schenectady, ea şi-a dat seama că nu mai poate merge drept, ci în zigzag, aproape ciocnindu-se de zidurile clădirilor. De asemenea, ea a descoperit că atunci când cântă la pian nu mai nimereşte notele corecte cu mâna stângă. Spre exemplu, dacă dorea să apese pe nota re, nimerea nota do. În continuare, mama s-a îmbolnăvit foarte grav, boala ajungând la apogeu cam la 2-3 săptămâni după vaccinare. Stătea pe canapea şi voma într-una într-o găleată de plastic, iar boala s-a agravat atât de tare încât a ajuns să nu îşi mai poată deplasa capul cu mai mult de doi centimetri fără să vomeze. Mama m-a rugat să o chem pe vecina noastră, doamna Warner (nu acesta este numele ei real), spunându-mi cifrele pe care trebuie să le formez pe telefon. Doamna Warner l-a sunat pe tata la General Electric. Acesta a venit într-o goană acasă şi a dus-o pe mama la spitalul de urgenţă, în timp ce Michael şi cu mine am rămas cu cineva.
În cele din urmă, mama a rămas o săptămână la spital, dar eu şi cu Michael nu am fost lăsaţi să o vizităm nici măcar o dată. Am avut o femeie foarte amabilă care a rămas cu noi, ca babysitter, având mare grijă de noi. Avea o marionetă sub forma unui păsăroi confecţionată din mingiuţe de polistiren şi pene portocalii, cu nişte ochi albi mici cu cerculeţe negre, care se roteau atunci când femeia agita păpuşa, făcând-o să „vorbească” cu noi. Dimineaţa ne pregătea pâine prăjită cu scorţişoară, care ni se părea un regal mie şi lui Michael. Deşi eu şi fratele meu nu ştiam la acea vreme, tata şi bona noastră erau convinşi că mama nu mai avea scăpare, şi îşi doreau să ne vadă fericiţi şi cuminţi. Doctorii erau convinşi că mama avea o tumoare la cap, aşa că i-au făcut zeci de teste. După ce au exclus acest diagnostic, s-au gândit că ar putea suferi de o scleroză multiplă. Mama continua să le spună că vaccinul împotriva gripei a fost cel care a îmbolnăvit-o, dar medicii insistau că acest lucru este imposibil şi că vaccinul este sută la sută sigur. În realitate, femeia care stătea în patul alăturat de spital prezenta aceleaşi simptome şi îşi făcuse acelaşi vaccin. Mama a descoperit că prietena ei din liceu, o femeie pe nume Hope care lucra la o fermă, şi-a făcut acelaşi vaccin împotriva gripei şi s-a îmbolnăvit de aceleaşi simptome, pe care le-a dus însă pe picioare acasă, fără să se mai interneze în spital. După ce a vorbit cu Hope la telefon, ea a aflat că foarte mulţi alţi oameni s-au îmbolnăvit de aceeaşi boală mortală în urma vaccinării.
Existau toate semnele unei operaţiuni sub acoperire a industriei medicale, ca să nu spunem ale unei conspiraţii îngrozitoare. Mama a început să se simtă din ce în ce mai bine în timpul săptămânii petrecute în spital, timp în care i s-au făcut foarte multe teste. După ce a fost externată, s-a jurat că nu va mai folosi niciodată sistemul medical oficial cu excepţia urgenţelor absolute. Ea a început să meargă la un chiropractor pe nume dr. Leith, în cabinetul căruia mirosea puternic a ulei mentolat de camfor. Acesta a pus-o să ia zilnic vitaminele A, B, C, D şi E, precum şi o băutură cu drojdie de bere care mirosea dezgustător. Am început să ne facem în mod regulat cumpărăturile la Patton’s, un magazin local de produse naturiste. În plus, mama a început să înoate câte 50 de bazine în piscina olimpică a YWCA, de câteva ori pe săptămână. În urma acestor practici şi a dietei sănătoase adoptate, nu s-a mai îmbolnăvit niciodată, nu a mai luat vreodată medicamente şi nu s-a mai dus niciodată la medic.
Singurul dezavantaj al acestei „treziri” a mamei a fost faptul că ne interzicea să mai mâncăm foarte mult zahăr. Programele de televiziune făceau constant reclamă la cereale cu zahăr precum Cocoa Pebbles, Count Chocula, Franken­berry, Lucky Charms, Froot Loops şi Trix, care prezentau invariabil personaje de desene animate ce trezeau imaginaţia copiilor. Oricât de mult aş fi implorat-o însă să îmi cumpere aceste cereale, mama mă refuza de fiecare dată. Tata avea obiceiul să consume cereale din orez Rice Chex în fiecare dimineaţă, iar cele mai bune cereale pe care le-am putut mânca eu şi cu Michael au fost Cheerios, Kellogg’s Corn Flakes, Rice Krispies, Grape-Nuts, şi pufarinele din porumb Kix. Ori de câte ori cumpăra produse alimentare, mama se uita direct la etichetă pentru a vedea cât zahăr conţin, interzicându-ne tot ce depăşea câteva grame de zahăr. La acea vreme eram foarte supărat pe ea din cauză că îmi interzicea cele mai bune produse pe care le poate aprecia un copil, dar la ora actuală îi sunt profund recunoscător pentru tăria pe care a avut-o de a-mi spune nu indiferent cât de mult aş fi insistat. Îmi amintesc de asemenea de un moment în care părinţii mei au cumpărat nişte cereale nou apărute într-un ambalaj de carton albastru. Când au verificat ingredientele prezentate pe etichetă, ei au găsit unul (probabil celuloza) care i-a făcut să arunce imediat produsul, trăgând concluzia că acesta era un „material plastic”. Ideea că un producător putea introduce un material plastic într-un produs alimentar li s-a părut şocantă (la fel şi mie).

În atenţia cumpărătorilor
Am primit prima mea bicicletă adevărată în anul 1977. Aceasta avea culoarea albastru-indigo strălucitoare şi o etichetă pe care scria „The Rabbit[10]” împreună cu imaginea unui iepure gen desene animate. Bicicleta avea roţi de cauciuc, un sistem de sprijin şi roţi ajutătoare pentru ca să nu cad când merg cu ea. După ce am primit bicicleta, am început să am noi coşmaruri. Visam întotdeauna acelaşi lucru: mă aflam în maşină cu mama, care conducea pe deasupra podului Western Gateway. Subit, maşina noastră se răsturna peste bordura podului şi cădea în apă. Visul se încheia înainte ca maşina să ajungă în apă, iar eu şi cu mama să murim. În alte vise, trebuia să conduc eu însumi maşina, lucru pe care – de bună seamă – nu ştiam cum să îl fac, iar acest lucru mi se părea terifiant. Apoi, maşina se răsturna peste marginea podului. De fiecare dată, mă trezeam înainte de a muri, ţipând ca din gură de şarpe. Abia peste foarte mulţi ani am înţeles de ce am avut de atâtea ori acest vis în copilărie.
Am văzut apoi o reclamă la adidaşii Keds în care nişte copii îşi puneau aceşti adidaşi în picioare şi puteau zbura cu ei. Din picioarele lor ieşeau raze frumoase de lumină, iar ei se înălţau până la circa trei metri, ajungând într-un copac. Convins că reclama era adevărată, i-am spus mamei că trebuia să am neapărat o pereche de adidaşi Keds. M-am dus la magazinul de pantofi pentru copii din mall-ul Mohawk, al cărui vânzător avea părul cârlionţat şi negru, semănând foarte mult cu Richard Simmons. Acesta m-a măsurat pentru a-mi afla măsura piciorului. De-abia aşteptam să ajung acasă pentru a-mi încerca noii adidaşi. Acasă, m-am aşezat imediat în faţa bătrânului mesteacăn din curte şi am făcut o săritură. Nu s-a întâmplat nimic! A fost ca orice săritură obişnuită. M-am simţit devastat! Reclama de la televizor mă minţise. Noii mei adidaşi nu mă puteau face să zbor. Începeam să înţeleg că nimic nu avea să mă ajute să îmi îndeplinesc visul de a zbura. Dacă aveam să cad vreodată de pe un pod, la fel ca în coşmarul meu, nu puteam face nimic. La ora actuală, îmi dau seama că visele mele legate de zbor m-au pregătit într-o anumită măsură pentru noile puteri pe care le voi avea după producerea ascensiunii. Practic, acele vise mi-au transmis ce urmează să se întâmple cu noi după ascensiune, iar eu mi-am putut încerca noua putere în timpul visului. Din păcate, lumea reală nu s-a mulat încă după cea din visele mele!

Obi-Wan Kenobi
Epopeea cinematografică Star Wars a fost difuzată în ziua de 25 mai 1977, exact la timp pentru sezonul cinematografic de vară. Tata a avut grijă să ne ia tuturor bilete la premieră. Filmul m-a înmărmurit literalmente, transportându-mă într-un univers paralel, în care totul părea complet real. Toate acele imagini cu nave spaţiale, planete şi stele mi se păreau extrem de familiare, motiv pentru care nu am înţeles de ce erau ceilalţi oameni atât de obsedaţi de acest film. Din punctul meu de vedere ceea ce prezenta acesta era absolut „normal”. Luke a fost antrenat să manipuleze „Forţa”, care i-a conferit aceleaşi capacităţi pe care le aveam şi eu în visele mele. Bătrânul înţelept Obi-Wan Kenobi lupta împotriva personajului malefic Darth Vader şi pierdea în mod evident. Atunci, Obi-Wan a spus: „Dacă mă vei doborî, voi deveni mai puternic decât îţi poţi imagina”. Vader l-a tăiat cu sabia sa de laser, dar Obi-Wan a dispărut complet, lăsând în urma sa doar roba, care a căzut la pământ. El s-a întors mai târziu la Luke sub forma unei fiinţe de lumină alb-strălucitoare.
Am observat imediat similitudinile dintre Obi-Wan şi bărbatul care îmi vorbea în visele mele. Părinţii mei au rămas la fel de surprinşi, căci l-au poreclit cu mult timp înainte de apariţia filmului pe fratele meu: Obie, numindu-l inclusiv Obimious (care aminteşte de Obadiah, una din cărţile biblice) şi – oricât de bizar ar părea – Obie-Wan. Acest nume m-a făcut să uit pentru o clipă de film. Nu îmi venea să cred ce auzeam. Aceasta a fost una din primele sincronicităţi (coincidenţe semnificative, numite astfel de dr. Carl Jung) pe care le-am experimentat în viaţa mea. După vizionarea filmului, părinţii mei au adoptat întregul nume şi au început să îl strige pe Michael: Obi-Wan Kenobi. Chiar a doua zi dimineaţa după ce am văzut Star Wars, bătrânul înţelept mi-a apărut din nou într-un vis, de această dată sub forma lui Obi-Wan Kenobi, iar interiorul navei sale spaţiale semăna leit cu scenele din Star Wars. De această dată, bătrânul mi-a apărut în forma luminoasă pe care o avea Obi-Wan în film. După toate aparenţele, mintea mea a făcut efortul de a asocia un personaj foarte real din planul viselor cu un simbol din planul fizic pe care îl puteam identifica şi interpreta cu uşurinţă. Bătrânul mi-a spus că foarte mulţi oameni de pe pământ urmau să se transforme şi să capete o astfel de formă luminoasă, şi că dacă voi respecta ce mi-a spus mama despre necesitatea de a fi un om bun, acest lucru mi se putea întâmpla inclusiv mie. Mă simţeam mai apropiat de acest bătrân decât de propriii mei părinţi, iar când m-am trezit şi am realizat că a fost doar un vis, am început să plâng. Visul s-a repetat apoi de zeci de ori.

Capitolul 4
Întunericul şi lumina
Bătrânul care îmi apărea acum în vise sub forma lui Obi-Wan mi-a spus că trebuie să învăţ cât mai multe lucruri despre ştiinţă, întrucât acest lucru era important pentru misiunea pe care o aveam. Aceste cuvinte mi-au rămas întipărite în minte, aşa că am încercat să acumulez cât mai multe informaţii posibile. I-am pus tatei tot felul de întrebări la care nu avea răspuns, de pildă de ce era cerul albastru şi de ce pot zbura păsările. Adeseori, tata se enerva şi îmi răspundea că nu ştie. La scurt timp după ce am văzut filmul Star Wars în anul 1977, am aflat că oamenii de ştiinţă moderni cred în ceva numit „Big Bang”. Potrivit acestei teorii, universul a fost creat din „nimic”. Nu îmi puteam imagina nici măcar existenţa „nimicului”, aşa că ideea mi se părea un nonsens. Peste toate, oamenii de ştiinţă spuneau că „nimicul” a explodat”, creând astfel într-o singură clipă întregul univers. Eram foarte convins că acest lucru nu poate fi adevărat. M-am concentrat cât de tare am putut şi mi-am dorit să primesc răspunsurile reale la întrebările: „Cum a arătat universul la început? A existat într-adevăr un nimic?” Ori de câte ori mi le puneam, ceea ce vedeam era o lumină alb-strălucitoare. Aceasta putea fi foarte mare sau foarte mică – nu conta foarte mult. Nu mărimea ei era importantă, ci existenţa luminii. Peste toate, lumina mi s-a părut extrem de prietenoasă, ba chiar beatifică. Era ca şi cum şi-ar fi cântat propria fericire.

Crâmpeie de amintiri cosmice
Diferite obiecte sau locuri au început să îmi provoace senzaţii cosmice extrem de profunde, pe care nu mi le puteam explica. Un astfel de exemplu s-a întâmplat după ce am intrat la şcoala de infirmieri, care era organizată într-o biserică. Un tip ciudat care părea cam fundamentalist a venit şi a început să ne vorbească despre Dumnezeu. Mi s-a părut din start cam ipocrit, de genul vânzătorilor de maşini care încearcă să te convingă cu orice preţ să le cumperi marfa, sau al şefului tatălui meu de la General Electric. Într-o manieră similară, bărbatul încerca să ne convingă cu orice preţ să credem în convingerile sale religioase, iar la sfârşit ne-a dat tuturor cât un inel din plastic alb, special creat pentru a încăpea pe degetele noastre plinuţe. Inelul avea pe el desenul unei albine schiţate cu o linie roşie strălucitoare. Dintr-un motiv sau altul, atunci când am văzut acest inel, am fost proiectat instantaneu într-o realitate alternativă. Mi s-a părut un simbol foarte puternic, străvechi şi absolut uimitor. Nu înţelegeam de ce mă făcea acel inel să simt toate aceste lucruri, cu atât mai mult cu cât bărbatul care ni l-a dat părea să întruchipeze chiar opusul acestora. Poate că am trăit cândva într-o realitate alternativă în care am purtat o bijuterie similară. Astfel de amintiri sunt imprevizibile, putând părea întâmplătoare şi inexplicabile pe moment.
Am retrăit acest fenomen într-un moment în care mă jucam cu o jucărie din lemn alcătuită din nişte maşinuţe legate între ele (la fel ca vagoanele unui tren), care mergeau pe nişte roţi vopsite în negru. Pe când mă jucam cu şiragul de maşinuţe, am fost proiectat din nou într-o realitate alternativă, în care am revăzut aeroportul masiv din visele mele, plin cu nave spaţiale. Unele păreau legate între ele, la fel ca maşinuţele mele, dar nu am reuşit să îmi amintesc imaginea exactă. Cu o altă ocazie, am mers pentru prima dată în viaţa mea cu autobuzul, însoţit de femeia care mă avea în grijă, îndreptându-ne către o alee de bowling. Mă simţeam speriat, căci nu mai mersesem niciodată cu autobuzul până atunci. În timp ce mă uitam la străinii din autobuz – BAM! – m-a lovit din nou. Mi-am adus aminte de o scenă similară în care mă aflam într-o navă spaţială foarte avansată care zbura prin spaţiu.
În fiecare an, avioanele de vânătoare numite Blue Angels făceau exerciţii de acrobaţie aeriană chiar deasupra străzii noastre, întrucât locuiam în apropiere de o bază militară. Acestea zburau în formaţie, îşi inversau poziţia (zburau cu susul în jos), treceau foarte aproape unele de celelalte, făceau looping-uri, iar uneori zburau foarte aproape de sol. Piloţii făceau repetiţii pentru spectacolele aeriene câte patru-cinci zile în avans, iar eu stăteam întotdeauna pe afară ca să îi pot privi. Ori de câte ori îi vedeam, retrăiam de fiecare dată aceeaşi senzaţie de imensă cunoaştere cosmică pe care nu mi-o puteam explica, iar în rarele ocazii când mergeam cu familia la spectacolul aerian propriu-zis şi vedeam toate acele avioane, o simţeam încă şi mai abitir. În consecinţă, am început să construiesc modele de avioane şi am păstrat în camera mea pe perete un poster cu diferite avioane cu reacţie, foarte mulţi ani la rând.
Un alt exemplu straniu de „senzaţie cosmică” s-a petrecut când m-am dus cu bunica în vizită la o prietenă de-a ei care trăia într-o zonă împădurită. Doamna respectivă mi-a dat o sticlă din plastic maroniu cu lapte, similară celor pentru sugari, dar mai mare, special concepută pentru copiii de vârstă mai avansată. La început m-am simţit uşor insultat de acest dar. Dopul din plastic al sticlei avea forma stilizată a unui cap de vacă (la fel ca în desenele animate), cu o limbă din plastic roşu şi ochi din plastic negru aproape complet închişi. Când am luat însă acest obiect neobişnuit în mână, am trăit o senzaţie foarte stranie. Mă simţeam de parcă aş fi avut în mână sabia din laser a lui Luke din Star Wars, dar parcă mai era ceva. Sticla îmi amintea de ceva, de o tehnologie similară sabiei din laser. Nu ştiam despre ce era vorba, dar senzaţia a fost copleşitoare şi incredibilă.
Trăiam astfel de senzaţii neobişnuite inclusiv în anumite locuri, de pildă în orice clădire din piatră, mai ales dacă amintea de un castel şi dacă era înconjurată de copaci. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de o societate care deţinea o tehnologie foarte avansată şi care construia structuri minunate din piatră. Aceeaşi viziune era puternic asociată cu muzica medievală, îndeosebi cu instrumentele de suflat. Era suficient să aud sunetul scos de un oboi pentru a trăi această senzaţie, mai ales dacă sunetul producea un ecou puternic, aşa cum se aude în muzica trupei Tangerine Dream. Unele clădiri din cărămidă aveau un efect similar asupra mea, lucru valabil şi pentru casa lui Julie, fata care avea grijă de mine şi de Michael în lipsa părinţilor noştri. Aceasta s-a mutat puţin mai departe de noi, într-o casă din cărămidă înconjurată de copaci. Dar clădirea care îmi evoca cel mai puternic acest sentiment cosmic sublim era Muzeul şi Planetariul din Schenectady. O rugam foarte des pe mama să mă ducă acolo, şi ori de câte ori ajungeam la muzeu, retrăiam aceeaşi stare. Interiorul clădirii avea un tavan boltit vopsit în negru. Unele traverse de sprijin erau vizibile. Pereţii erau albi şi formau curbe sinuoase. Leduri abil plasate luminau discret, făcând exponatele să strălucească la fel ca nişte nestemate. Acestea erau schimbate la fiecare câteva luni.
Muzeul găzduia frecvent expoziţii plicticoase ale GE, cum ar fi turbine foarte mari, imagini ale lui Edison, primul model al becului electric, aparate electrice vechi şi panouri cu texte ce explicau istoria acestor invenţii. Pe mine, cel mai mult mă inspirau expoziţiile de cristale uriaşe, ţinute în casete din sticlă pentru a fi protejate. Unele clustere erau de un violet strălucitor, care licărea sub impactul luminii electrice, făcându-mă să mă simt conectat cu o realitate extrem de profundă. Mi se părea că am cunoscut cândva o lume a tehnologiei cristaline, pe care nu mi-o puteam aduce însă aminte integral. Pereţii curbaţi şi iluminatul muzeului îmi evocau interiorul unei nave spaţiale similare celei pe care o vedeam în visele mele, ba chiar mai veche şi mai puternică.
La un moment dat, muzeul a prezentat o expoziţie de holograme. Te puteai plimba printre ele, văzând, spre exemplu, o femeie vorbind. Hologramele aveau culori stranii în nuanţele curcubeului, între care predominau galbenul şi roşul, şi îţi puteai trece mâna prin ele. Experienţa mi-a trezit cel mai mare şi mai profund aflux de energie şi de amintiri cosmice prin comparaţie cu tot ce am experimentat până atunci. A fost ceva atât de puternic încât aproape că am intrat în extaz.
La acea vreme trăiam din ce în ce mai frecvent experienţe în timpul cărora ştiam intuitiv ce gândesc oamenii, chiar dacă aceştia nu îmi confirmau întotdeauna acest lucru. Puteam simţi extrem de uşor sentimentele oamenilor, chiar dacă aceştia încercau să le ascundă. Acest lucru îmi era extrem de util îndeosebi în preajma tatei, căci puteam să îmi dau seama când s-ar putea înfuria chiar înainte de a o face. Au existat însă şi multe alte situaţii mult mai plăcute. Spre exemplu, prin minte îmi treceau adeseori gânduri despre un anumit subiect chiar înainte ca persoana din faţa mea să înceapă să îmi vorbească despre el. Alteori mă gândeam la cineva chiar înainte ca persoana cu care conversam să îl aducă în discuţie, sau înainte să sune telefonul şi să constat că la capătul firului este chiar persoana la care m-am gândit. De altfel, aceste lucruri mi se păreau atât de naturale încât nu le acordam o atenţie deosebită. Eram convins că orice om ar putea face acelaşi lucru, de vreme ce mie îmi era atât de uşor să îl fac.

O comună hippie numită „Totem”
Mama a cunoscut nişte hippie la Centrul Hewitt’s Garden de pe marginea şoselei Sacandaga Road şi a aflat de la ei că trăiau împreună cu un grup de alţi oameni la o fermă pe care o numeau Totem. Toţi aceşti oameni trăiau înghesuiţi într-o casă aflată într-o zonă împădurită de la capătul unui drum de ţară, ascultând muzică psihedelică şi tehno, cum ar fi trupa Gentle Giant, de care nu auzisem niciodată până atunci. Cea mai bună modalitate de a o descrie ca adult ar fi să spun că muzica lor suna ca un fel de schizofrenie muzicală. La ferma Totem era cultivată o cantitate uriaşă de marijuana, care era uscată apoi în uscătoarele de haine. În interior, fumul de marijuana era atât de gros încât făcea rotocoale în jurul tău atunci când mergeai prin casă.
Prima dată când am ajuns acolo, am intrat în baie şi m-am simţit dezgustat când am văzut vasul toaletei. Acesta ar fi trebuit să fie alb, dar apa din fântâna locală avea atât de multe minerale încât vasul căpătase în timp o culoare maronie urâtă. Eu am crezut că acei oameni nu trăgeau apa după ei, iar acest lucru m-a oripilat. Nu aveam nici o intenţie să folosesc acea toaletă. Prin urmare, am ieşit din ea, mi-am pus mâna dreaptă în şold, am arătat cu arătătorul mâinii stângi către toaletă şi am strigat: „Aceasta este cea mai dezgustătoare toaletă pe care am văzut-o în viaţa mea!” Nu am înţeles de ce toată lumea a izbucnit în râs, continuând cel puţin zece minute în şir. Unii oameni îşi pierdeau chiar răsuflarea din cauza râsului, tăvălindu-se pe jos! În cele din urmă m-am decis că era cool că i-am făcut să râdă pe toţi şi m-am distrat la rândul meu, chiar dacă nu aveam nici o idee ce anume li se părea atât de amuzant acelor oameni în privinţa unei toalete acoperite cu „rahat”.
La scurt timp după ce mama a început să meargă la „Totem” s-a întâmplat ceva foarte înfricoşător. Un bărbat pe nume Lars, fratele unuia dintre locatari, a luat un drog numit LSD. Nu mai auzisem până atunci de acest drog. Sub influenţa lui, bărbatul şi-a pierdut complet minţile şi a luat-o razna. Ceilalţi locatari au încercat să îl ţină izolat în casă, dar bărbatul era atât de dat peste cap încât în cele din urmă au trebuit să îl ducă la spital. Lars a fost internat la secţia de psihiatrie şi a fost nevoit să rămână aici foarte mult timp înainte de a i se da drumul. De atunci nu a mai fost niciodată acelaşi, devenind un om timid şi speriat. Povestea m-a speriat foarte tare. Mama mi-a spus să nu iau niciodată, dar absolut niciodată LSD, întrucât era foarte periculos, iar cei care îl consumau nu ştiau în ce se bagă. I-am promis solemn că nu o să fac niciodată acest lucru. Mama mi-a dat avertismente similare legate de heroină şi de cocaină, spunându-mi că cei care consumau astfel de droguri nu se mai puteau lăsa de ele şi că acestea le distrugeau viaţa.
În cele din urmă, Totemul a dat o petrecere intitulată 7/7/77, care a avut loc, aşa cum probabil te aştepţi deja, în data de 7 iulie 1977. Mai mulţi locatari ai fermei au creat o trupă, unul dintre ei cântând la o claviatură Fender Rhodes. Cântau muzică blues-rock şi i-au cerut mamei să urce pe scenă şi să cânte la claviatură în faţa tuturor acelor oameni. Deşi mama avea cunoştinţele tehnice pentru a face acest lucru, ea era îngrozită de ideea de a cânta live în faţa unei audienţe, şi oricum până atunci nu mai cântase niciodată muzică rock. La insistenţele mulţimii ea a urcat totuşi pe scenă, producând aplauze la scenă deschisă. Mama a devenit instantaneu dependentă de această senzaţie, aşa că a început să cânte în diferitele formaţii create de membrii grupului. Pe la jumătatea anilor 80 ea a devenit muzician profesionist, cântând cu diferite formaţii la nunţi. Şi totul a început cu 7/7/77. Aceasta a fost prima mea experienţă legată de „sincronicitatea numerică”, în care anumite cifre care se repetă revelează o semnificaţie profundă. În viitor astfel de suite numerice aveau să îmi apară în cele mai neaşteptate moduri, după toate aparenţele într-un raport direct cu diferite gânduri cu semnificaţii spirituale ale mele.

Revelarea celui mai mare pericol la care sunt expuse toate formele de viaţă de pe pământ
La scurt timp după 7/7/77 s-a întâmplat cel mai ciudat şi mai înspăimântător eveniment din copilăria mea. Nu am asistat personal la el, slavă cerului, dar am auzit despre el de la părinţii mei chiar a doua zi, extrem de detaliat. Totul a început cu un moment în care părinţii mei leneveau în pat, într-o seară. Tata se uita le televizorul său alb-negru, pe care îl adusese cu el din Vietnam. La un moment dat s-a luat curentul şi camera a rămas în întuneric. Dormitorul părinţilor mei avea ferestre care dădeau către stradă. Lumina stelelor era suficientă pentru a vedea ce se întâmplă afară. Tata a observat o mişcare pe stradă. S-a uitat mai atent şi a observat un bărbat şi o femeie care mergeau unul lângă celălalt. Nu vorbeau, nu se uitau unul la celălalt şi nu îşi mişcau braţele. Mergeau ca doi roboţi, ca şi cum ar fi fost în transă. Când au ajuns la aleea casei din faţa celei în care locuiam noi, s-au îndreptat către uşa de la intrare, au deschis-o fără să bată şi au intrat. Casa era complet scufundată în întuneric.
Tata a devenit pe cât de curios, pe atât de speriat. El i-a atras discret atenţia mamei, spunându-i: „Uite! Uite!” Cei doi au continuat să privească scena, în timp ce alte trei cupluri căsătorite au intrat în casă. Aceasta era atât de întunecată încât în mod normal acei oameni ar fi avut nevoie de o lumânare sau de o lanternă. Oamenii pe care i-au văzut părinţii mei atunci erau vecini pe care îi cunoşteam bine, inclusiv doamna Warner, pe care m-a pus să o chem mama când a fost nevoită să se interneze la urgenţă. Toţi bărbaţii din aceste cupluri erau francmasoni de rang înalt, adică aparţineau unei societăţi secrete. Au trecut însă ani până când am înţeles că a existat o conexiune între societăţile secrete şi scena la care au asistat părinţii mei în acea noapte. Unul dintre bărbaţi era un italian care avea un atelier foarte popular de reparat pantofi. Vecinii de peste drum erau dealeri de maşini, având un mare succes în oraş. În fiecare an organizau repetiţii pentru parada anuală a oraşului. Dat fiind că erau francmasoni de Rit Scoţian, se adunau pe strada noastră purtând kilt-uri şi cântând din oboaie. Unii erau inclusiv membri ai Ordinului Nobililor Giulgiului Mistic, de origine arabă, aşa că purtau fesuri roşii. Îi vedeam adeseori discutând pe veranda casei din dreapta celei în care au intrat în acea noapte. Slavă cerului, la doar un an de la acest eveniment vecinii de peste drum s-au mutat. Cei din dreapta lor nu au plecat însă.
Sincer să fiu, nu i-am văzut niciodată atât de speriaţi pe părinţii mei ca în acea seară. I-am auzit spunând că scena li s-a părut ruptă din filmul Copilul lui Rosemary, despre care îi auzisem povestind de multe ori până atunci, mama l-a întrebat pe tata ce trebuiau să facă, dacă era cazul să povestească cuiva ce au văzut, dar tata i-a răspuns:
– Nici vorbă! Am văzut prea multe filme despre astfel de lucruri. Dacă află că i-am văzut, ni se poate întâmpla ceva groaznic. Am putea fi cu toţii ucişi, şi nimeni nu ar şti vreodată ce ni s-a întâmplat. Am dispărea pur şi simplu!
Am rămas extrem de surprins de faptul că ne spuneau aceste lucruri mie şi lui Michael, dat fiind că eram foarte mici. A fost una dintre cele mai intense experienţe din viaţa mea. Singura concluzie pe care am putut să o trag a fost că aceşti oameni făceau parte dintr-un grup secret care se întâlnea noaptea, fiind implicaţi în ceva foarte rău. Tata ne-a spus că este foarte important să ne comportăm normal atunci când ne întâlnim cu ei, fără să spunem vreodată ceva din ceea ce am văzut. Într-adevăr, nu am vorbit despre acest eveniment decât foarte recent, iar un insider mi-a spus că cel mai probabil părinţii mei au asistat la o ceremonie numită „Ritul lui Venus”, la care practicanţii poartă măşti şi se dedau la orgii sexuale similare scenei din tulburătorul film al lui Stanley Kubrick, Eyes Wide Shut.

Separarea datelor reale de mitologie
Următorul eveniment important din viaţa mea a fost vizionarea filmului Întâlnire de gradul trei, la scurt timp după premiera acestuia din data de 14 decembrie 1977. Tata era absolut fascinat şi ne-a spus că trebuia să îl vedem cu toţii. Când l-am văzut în sfârşit, m-am simţit literalmente bulversat, căci filmul s-a dovedit extrem de similar cu visele pe care le aveam. Aceasta a fost una dintre cele mai profunde experienţe din viaţa mea. Toate scenele din film mi s-au părut sută la sută reale. M-am identificat îndeosebi cu copilul din film şi am intuit că un eveniment similar s-ar putea întâmpla în viitor la o scară mult mai mare. Personal, avusesem sute de vise cu nave spaţiale uriaşe care treceau pe deasupra curţii noastre, iar acum vedeam cu ochii mei scene similare pe marele ecran. Când a apărut nava-mamă la sfârşitul filmului, în acel joc de lumini spectaculos, ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-au uimit la culme micii extratereştri care au ieşit din navă, dar mai ales cel înalt şi slab. Când eroul filmului a intrat în navă şi a plecat cu ea, am plâns şi mai abitir. Aceasta era dorinţa mea cea mai arzătoare. Nu îmi venea să cred că vedeam această scenă cu ochii mei, chiar dacă se petrecea într-un simplu film.

Programul Piramida
Am început să merg la grădiniţa din cadrul Şcolii Sacandaga în anul 1978. Profesorii şi-au dat repede seama că citeam mult mai bine decât restul colegilor mei, aşa că m-au pus într-un program special pentru copii înzestraţi numit Piramida. Abecedarul folosit la grădiniţă: Să învăţăm cum să citim, avea o copertă galben-muştar cu nişte copii care se jucau, inclusiv unul care se legăna cu un cauciuc de maşină atârnat de o frânghie. Manualul pentru clasa întâi era intitulat Frunza de trifoi şi avea pe copertă o vacă ce ţinea o frunză de trifoi în gură. Unul din ceilalţi copii din această clasă era Eric, despre care am aflat că locuia la doar câteva străzi de mine. Eram destul de asemănători şi ne-am împrietenit rapid. Mergeam de multe ori cu bicicleta până acasă la el.
În această perioadă, am început să îmi demontez vechile jucării. Aveam în casă tot felul de şurubelniţe, aşa că îmi era uşor să le scot şuruburile. Eram extrem de interesat să aflu cum funcţionează lucrurile. Am obţinut primul meu succes major când ni s-a stricat deschizătorul electric de conserve. Mama era pe punctul de a-l arunca, căci nu mai pornea atunci când apăsai pe buton. Am rugat-o să mă lase să încerc să îl repar. Mama a fost chiar încântată. După ce i-am scos şuruburile şi am desfăcut aparatul, am descoperit că în interior se acumulase foarte multă pilitură metalică de la conservele desfăcute de-a lungul vremii. Am curăţat bine interiorul aparatului, frecându-l cu o periuţă veche de dinţi, după care am uns piesele cu nişte vaselină WD-40, care se afla în trusa de scule a tatei, alături de şurubelniţe. Am asamblat apoi la loc aparatul, l-am conectat la priză, am apăsat butonul – şi BAM! – a mers! Părinţii mei au rămas uimiţi de noul meu talent, dar mie mi s-a părut un fleac.
Deşi mă descurcam foarte bine cu cititul şi am putut repara acel deschizător de conserve, în alte domenii eram destul de în urmă. În primii ani de şcoală, profesorii de educaţie fizică ne lăsau să alergăm liberi prin sala de sport, râzând şi ţipând. Îmi plăcea să alerg cu toţi aceşti copii în jurul meu, care săreau în toate direcţiile. Profesorii ne observau însă cu atenţie, şi au decis că nu sunt suficient de coordonat pentru vârsta mea. Nu puteam prinde sau arunca foarte bine mingea, iar de multe ori aceasta îmi scăpa pur şi simplu din mâini. Nu doream să mă joc niciodată cu Frisbee-ul cu părinţii mei, căci ori de câte ori aceştia aruncau discul, mă loveam dacă încercam să îl prind. Nu aveam deloc putere în jumătatea superioară a corpului, aşa că aveam probleme la ora de sport când încercam să mă urc pe frânghie sau să fac tracţiuni în braţe. De fapt, nu reuşeam să fac nici măcar o singură tracţiune. Eram de fiecare dată la fel de uimit când îi vedea pe ceilalţi copii făcând astfel de tracţiuni. În cele din urmă, profesorii m-au pus într-o clasă specială, pentru a mă ajuta să îmi dezvolt o coordonare mai bună.

Pijamaua sacră
Într-o zi de dinainte de Crăciun, pe când eram încă la grădiniţă, am trăit probabil cea mai pozitivă şi mai uimitoare experienţă din întreaga mea copilărie: experienţa extracorporală despre care am vorbit în capitolul 2. După acest eveniment incredibil, am ajuns la concluzia că tot ceea ce există (nu doar oamenii) trebuie să aibă o existenţă eterică separată de corpul fizic. Ştiam acum că se poate ajunge în această realitate alternativă, exact aşa cum citise mama în cărţile lui Carlos Castaneda. Cu această ocazie, am înţeles că a fost o prostie să mă sperii şi să mă gândesc la moarte, fapt care m-a atras înapoi în corpul fizic (de îndată ce am trecut de la starea de minunare la cea de teamă). Regretam amarnic că am ratat acea oportunitate. M-am gândit chiar că afară m-ar fi putut aştepta o navă spaţială similară celor din visele mele şi că dacă nu m-aş fi speriat, aş fi putut urca în ea, întâlnindu-l „în carne şi oase” pe bătrânul care îmi vorbea în vise. Când mi-am dat seama că am irosit cea mai mare oportunitate din viaţa mea, am început să plâng. Timp de doi ani la rând, m-am rugat să primesc o nouă şansă, conştient că nu puteam controla direct această experienţă. Numai „ei” puteau face acest lucru. Am păstrat pijamaua în care am fost îmbrăcat atunci, dar nu am mai purtat-o niciodată (o am şi astăzi într-o debara). De asemenea, nu am mai acceptat niciodată ca mama să o spele, ca să nu dispară magia impregnată în ea care mi-a permis să o port simultan în două locuri diferite. Am sfârşit prin a-i spune „pijamaua sacră”, acesta fiind unul din puţinele lucruri pe care le-am păstrat din acei ani ai copilăriei.
Am continuat şi după aceea să am vise legate de OZN-uri, inclusiv de cele în formă de cilindru care zburau pe deasupra curţii din faţa casei. În aceste vise a apărut însă un element nou: unul din OZN-uri se prăbuşea la sol, nu departe de locul în care stăteam eu şi mama. Eram convins că ocupanţii lui aveau nevoie de ajutorul nostru. O luam pe mama de mână, mă uitam în ochii ei şi îi spuneam că trebuie să mergem şi să le ajutăm pe acele fiinţe. Visele mele se terminau întotdeauna în acest punct, iar când mă trezeam şi îmi dădeam seama că nu erau reale, izbucneam adeseori în lacrimi. Întâlnirile cu bătrânul deveneau din ce în ce mai rare, iar visele mele căpătau o calitate din ce în ce mai simbolică şi mai misterioasă. În următorii doi ani, m-am rugat în fiecare seară pentru ca bătrânul şi prietenii lui să îmi acorde o nouă şansă, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată. În cele din urmă am decis să iau problema în mâinile mele, dar acest lucru s-a întâmplat ceva mai târziu în povestea noastră.

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Numai clienți autentificați care au cumpărat acest produs pot scrie o recenzie.