La Ceruri şi înapoi

Relatarea extraordinară a unui medic despre moarte, ceruri, îngeri şi revenirea la viaţă: Întâmplare adevărată


Autor: Dr. Mary C. Neal
Editura: Adevar Divin
Pagini: 208
Format: 13 x 20 cm


21,00 lei

Descriere

Dr. Mary C. Neal

La Ceruri şi înapoi

Editura Adevar Divin

Un accident de caiac, în timpul unei aventuri în America de Sud, a trimis o femeie la ceruri, unde ea a trăit pacea şi bucuria lui Dumnezeu, a simţit îngerii şi a revenit la viaţă.

In 1999, in regiunea Los Rios din Chile, dr. Mary Neal, chirurg ortoped, sotie devotata si mama iubitoare, s-a inecat intr-un accident de caiac. In timp ce cobora o cascada, caiacul ei s-a blocat la fundul apei si ea a fost complet acoperita. In ciuda eforturilor de salvare, Mary a ramas prea mult timp sub apa si, drept urmare, a murit.

La Ceruri si inapoi este povestirea remarcabila a calatoriei sale spirituale si descrie ce s-a intamplat in trecerea de la viata la moarte, la viata eterna si inapoi la viata pamanteana. Prezentand in detaliu sentimentele ei, mediul ceresc, comunicarea cu ingerii si tristetea profunda cand si-a dat seama ca nu-i venise vremea, Mary ne impartaseste experienta captivanta a unui miracol din zilele noastre.

Viata lui Mary s-a schimbat definitiv prin intelegerea misiunii ei personale pe Pamant, prin constientizarea lui Dumnezeu, prin relatia apropiata cu Iisus Hristos, iar calatoria ei spirituala a fost brusc intarita de experienta directa din ceruri. La ceruri si inapoi va va refamiliariza cu speranta, cu uimirea si cu promisiunea cerurilor, imbogatindu-va credinta si calea proprie cu Dumnezeu.

 

Cuprins:

Mulţumiri XI
Prolog XIII
Introducere XVII
Capitolul 1 Primii ani 1
Capitolul 2 Ieşirea de sub control 7
Capitolul 3 Mexic 11
Capitolul 4 Retrezirea spirituală 15
Capitolul 5 Dumnezeu este statornic 21
Capitolul 6 O atitudine de bucurie 25
Capitolul 7 Dumnezeu strigă atunci când e nevoie 29
Capitolul 8 Ruperea legăturilor 37
Capitolul 9 Aventură în Chile 41
Capitolul 10 Moartă pe râu 47
Capitolul 11 Salvarea mea 51
Capitolul 12 Drumul înapoi acasă 57
Capitolul 13 Îngeri pe malul râului 65
Capitolul 14 Întoarcerea la Wyoming 69
Capitolul 15 Puterea rugăciunii 73
Capitolul 16 Claritatea viziunii 77
Capitolul 17 Conversaţie cu un înger 83
Capitolul 18 Secția de tratament intensiv 89
Capitolul 19 Recuperarea mea fizică 93
Capitolul 20 Bob 105
Capitolul 21 Dragul meu George 111
Capitolul 22 Inspiraţie pentru alţii 117
Capitolul 23 Dumnezeu rostogoleşte piatra 123
Capitolul 24 Willie 127
Capitolul 25 Bill 133
Capitolul 26 Chad 137
Capitolul 27 Nevoia de a scrie 139
Capitolul 28 Cea mai lungă zi din an 145
Capitolul 29 Frumosul meu fiu 149
Capitolul 30 Cealaltă latură a timpului 153
Capitolul 31 Darurile compasiunii 157
Capitolul 32 Sincronizare perfectă 163
Capitolul 33 Concluzii logice 171
Să dăm înapoi 179
Întrebări şi răspunsuri cu dr. Neal 181
Despre autoare 189

 

Despre autor:

MARY C. NEAL este chirurg ortoped. A studiat la Facultatea de Medicină Los Angeles a Universităţii din California, a urmat rezidenţa în ortopedie la Universitatea Californiei de Sud şi a beneficiat de o bursă de specializare în chirurgie vertebrală şi spinală. A condus secţia de chirurgie vertebrală a Universităţii Californiei de Sud şi este partener fondator al Asociaţiei ortopedice din Jackson Hole.
Experienţa ei „de după viaţă” a fost prezentată în mass-media naţională, inclusiv WGN, Dr. Oz şi Fox and Friends.
A slujit ca supraveghetor bisericesc, în conducerea unor organizaţii non-profit, şi a creat Fondul Willie Neal pentru conştientizarea problemelor mediului.
Dr. Neal locuieşte cu familia în Jackson Hole, WY.

 

Fragmente din carte:

CAPITOLUL 10: MOARTĂ PE RÂU

„Chiar de voi umbla prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti; toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat.”

Psalmul 22:4

O persoană care vâsleşte pe un râu învolburat de munte este ţinută în caiac de fusta anti-stropi şi chinga de fixare a corpului în interiorul ambarcaţiunii. O fustă anti-stropi este o folie din neopren care înconjoară talia caiacistului, se întinde peste punte şi formează un strat etanş care nu permite intrarea apei în caiac.  O bucată de material cunoscută sub denumirea de chingă de fixare este cusută în partea din faţă a fustei anti-stropi, pentru a se prinde de caiac. Când vrea să iasă din caiac, caiacistul trebuie să „tragă clinul”, cu alte cuvinte, să tragă chinga pentru a desprinde fusta anti-stropi de corpul caiacului, putând astfel săşi folosească picioarele pentru a sări din ambarcaţiune.  Când mi-am dat seama că fusesem blocată în cascadă, nu am intrat în panică şi nu m-am zbătut, ci am încercat cu disperare să ies din caiac folosind câteva tehnici standard.

Am încercat de mai multe ori şi cu forţă să ajung la chinga de fixare a fustei anti-stropi, dar puterea apei care îmi împingea braţele în aval era prea mare şi încercările mele păreau o joacă.  Am încercat să împing apărătoarele picioarelor, să răstorn caiacul. Mă gândeam la familia mea şi încercam cu disperare să scot capul din apă pentru a putea lua o gură de aer. Mi-am dat seama repede că nu-mi mai puteam controla viitorul.  Dumnezeu mă salvase de mai multe ori în trecut, aşadar m-am îndreptat încă o dată spre El şi I-am cerut intervenţia divină. Nu am cerut să fiu salvată. Ştiam că mă iubea şi că avea un plan pentru mine. Am cerut doar să se împlinească voia Lui.  Chiar în clipa în care mi-am îndreptat gândul spre El, am fost copleşită de o senzaţie de calm, de pace, şi mă simţeam ca şi cum cineva mă ţinea în braţe, mă mângâia şi mă consola. Mă simţeam aşa cum cred că se simte un copilaş legănat la sânul mamei sale. De asemenea, eram foarte sigură că totul va fi bine, indiferent de rezultat.

Mă gândeam la soţul meu şi la copiii noştri, la cei din familia Long şi la viaţa mea pe Pământ. Mă gândeam la relaţia mea cu Dumnezeu. Eram recunoscătoare că are grijă de mine şi mă minunam de intensitatea fizică a acelei senzaţii. Mi-am amintit cu uşurinţă un poem de mult uitat care atârna pe un perete din casa unei prietene din copilărie. Îl citisem fără să mă gândesc prea mult de fiecare dată când intram în casa prietenei mele şi acum îi înţelegeam cuvintele. Poemul era „Urme pe nisip” de Carolyn Joyce Carry. Mai târziu, am cumpărat mai multe exemplare înrămate ale acestui text, pe care le-am atârnat pe pereţi acasă şi în cabinetul meu. Am continuat să citesc aceste cuvinte aproape în fiecare zi:

Într-o noapte, un om a avut un vis.
A visat că mergea de-a lungul unei plaje alături de Dumnezeu.
Întâmplările din viaţa lui se proiectau pe cer Şi a observat două rânduri de paşi pe nisip, Un rând de paşi era al lui şi celălalt al lui Dumnezeu.  Când ultima scenă din viaţa lui se derulase, Şi-a amintit că, în clipele cele mai grele şi mai triste din viaţa lui, Putea să observe un singur rând de paşi.
Consternat, a întrebat: „Doamne, ai spus că
De m-am decis să te urmez,
Vei merge tot drumul alături de mine.
Nu înţeleg de ce, atunci când aveam mai mare nevoie de
Tine,
M-ai părăsit.”
Dumnezeu i-a răspuns: „Scumpul meu copil, Te iubesc şi nu te-aş părăsi niciodată.
În clipele de grele încercări şi suferinţe, Când ai văzut doar un singur rând de paşi… Atunci Eu te-am purtat în braţe.”

Deşi simţeam prezenţa şi grija lui Dumnezeu, eram încă deplin conştientă de ceea ce se întâmpla şi de lucrurile din jurul meu. Puteam să simt curentul care îmi împingea şi îmi trăgea trupul şi simţeam presiunea apei. Nu vedeam şi nu auzeam nimic, dar eram foarte conştientă de ceea ce se întâmplase în jurul meu şi cu mine. Mă simţeam bine, calmă şi minunată de prezenţa lui Dumnezeu.

Când am simţit că nu mai încercam să respir, am presupus că voi muri. Gândurile mi se îndreptau către soţul meu şi copiii noştri şi, în timp ce cugetam la ce se va întâmpla cu ei, fără prezenţa mea ca soţie şi ca mamă, eram sigură, în adâncul sufletului meu, că totul va fi bine, chiar dacă aveam să mor.  În timp ce aşteptam sub apă, mă gândeam şi îmi analizam viaţa, desfăşurarea ei, alegerile făcute, bucuriile şi regretele. Am cugetat la toate. În cele din urmă, m-am gândit ce plictisitor era.  Mă săturasem să cuget şi să aştept. Eram gata să pornesc călătoria, oricare ar fi fost ea. Cu siguranţa că totul va fi bine, indiferent de rezultat, m-am trezit îndemnându-l pe Dumnezeu: „Grăbeşte-Te.”

CAPITOLUL 11: SALVAREA MEA

„La oameni lucrul acesta e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu.

Că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.”

Evanghelia după Marcu 10:27

În timp ce eu trăiam o stare de bine, de pace şi de plictiseală, însoţitorii mei nu erau atât de liniştiţi. Când Chad şi-a dat seama că dispărusem, căuta înnebunit caiacul meu. S-a căţărat pe caiacul lui şi a început să privească în susul râului. Tom cobora „uşor” când l-a văzut pe fiul său sărind pe o stâncă. L-a strigat pe Chad doar pentru a afla că un caiac era blocat, iar eu şi caiacul meu dispărusem. Tom a insistat. „Băieţi, trebuie să o găsiţi!”

Imediat ce a ajuns pe marginea stâncii, deasupra şi lângă şuvoiul principal, Chad a văzut ceva roşu, crezând că este casca mea. I-a chemat pe ceilalţi şi, într-un minut, Tom, Chad şi Kenneth urmăreau situaţia de pe aceeaşi stâncă. Îmi puteau vedea casca, dar un curent puternic, adânc de peste un metru, trecea între stânca pe care stăteau ei şi locul unde eram eu. Apa era prea adâncă şi prea rapidă pentru ca cineva să-i poată 51 rezista, iar distanţa prea mare pentru ca cineva să o sară. Era un exemplu clasic al expresiei „atât de aproape şi totuşi atât de departe.”

Chad îl ajuta pe Tom, care încerca să se aplece peste apă. Apoi Tom a încercat să sară pentru a putea prinde caiacul meu.  A reuşit doar să fie luat de apă, dus sub caiacul meu şi apoi în apa de mai jos.

Au încercat de mai multe ori, fără succes, să ajungă la mine şi fiecare încercare se încheia cu strigăte din ce în ce mai tari şi cu o senzaţie de disperare şi descurajare. Nimic nu părea să reuşească. Tom spune că toţi membrii grupului, inclusiv Chad şi Kenneth, erau într-o stare de „groază greu de descris”.  Anne şi ceilalţi caiacişti stăteau în apa liniştită din aval, cu sentimentul că nu pot fi de folos şi lipsiţi de speranţă. Membrii familiei Long erau bine antrenaţi şi obişnuiţi cu apele învolburate, dar acum era cu totul altceva. Nu numai că era vorba de mine, prietena lor, dar se părea că nu pot face niciun pas către o salvare reuşită. Nimic nu părea să meargă. Timpul părea că se oprise în loc.

Când Tom a ieşit la suprafaţă, după o altă încercare de a ajunge la mine, l-a auzit pe Chad strigând: „Grăbeşte-te, grăbeşte-te.” Trecuseră multe minute şi erau conştienţi de nevoia unei intervenţii rapide. În scurt timp, salvarea putea să se transforme în „recuperarea cadavrului”. Băieţii încercau cu disperare să se gândească la ceva care putea să ajute, inclusiv să devieze cursul apei pentru a putea ajunge la caiacul meu. Când ajunsese aproape de disperare, Tom s-a căţărat din nou pe stâncă şi a simţit că scena se schimbase complet. Situaţia părea să se fi schimbat fulgerător.

Şi-a dat seama că pierduseră cinci minute sau mai mult „imitându-i pe poliţiştii din Keystone”, apoi deodată totul era diferit. A simţit că atmosfera s-a schimbat brusc şi a simţit apropierea fizică a lui Dumnezeu. Tom avea senzaţia clară că Dumnezeu le spunea: „Sunteţi patetici. Nimic din ceea ce faceţi nu merge, deci mai bine să intervin eu.” Tom simţea că atmosfera se schimbase şi Dumnezeu preluase controlul. Încercând să-i spună asta lui Chad, Tom i-a zis: „Trebuie să fie ceva supranatural.” Chad s-a gândit că tatăl său voia să spună că eforturile sale trebuiau să fie supranaturale, prin urmare l-a asigurat pe Tom că va face tot posibilul. Tom i-a răspuns: „Nu, nu asta. Vreau să spun că într-adevăr trebuie să fie supranatural.” Lucrurile au început să se întâmple.

S-a uitat în jos şi o stâncă uscată a apărut brusc în mijlocul şuvoiului care îi despărţea de mine. Au reuşit să păşească pe acea stâncă şi să o folosească drept platformă de unde puteau să ajungă la caiacul meu. Chad a putut să se sprijine de stânci şi să prindă bine caiacul meu. Se ţinea bine şi trăgea în aval. Era un atlet tânăr, puternic, deja campion mondial şi totul era pregătit pentru succes. Se gândea: „E momentul ca tăria supraomenească să lovească, la fel ca femeia care este capabilă deodată să ridice maşina care-i striveşte copilul.”

A tras cu toată forţa şi cu convingerea absolută că va reuşi.  Nu s-a întâmplat nimic. Simţea că, dacă nimic nu mersese, de data asta ar trebui să meargă. Nu a mers. Chad simţea că nu făceau ce trebuie şi simţea că el, şi ei, mă pierduseră. Kenneth spunea că au încercat de mai multe ori să mişte caiacul, dar era blocat, cu adevărat blocat.

Kenneth, Chad şi Tom se simţeau complet neajutoraţi, dându-şi seama că nu puteau să mişte caiacul meu. Fiecare a observat că numai intervenţia lui Dumnezeu putea să schimbe situaţia şi, când au ajuns la ambarcaţiunea mea încă o dată, Tom spune că a fost „o explozie sonică fără sunet”. Caiacul meu s-a răsucit puţin şi deodată Chad era în apă.

În timpul „exploziei sonice”, ambarcaţiunea mea şi-a schimbat uşor poziţia, deplasându-mi corpul mai în mijlocul curentului. Forţa apei mi-a smuls vesta de salvare şi casca, iar apoi m-a „supt” din caiac şi m-a dus în josul râului.  Nimeni nu m-a văzut „ieşind” din ambarcaţiune, însă Chad a observat ceva roşu în aval. A crezut că este vesta mea de salvare şi se gândea cu tristeţe să o recupereze pentru familia mea. A sărit în apă şi a prins vesta mea de salvare în timp ce ieşea la suprafaţă. În timp ce ţinea în mână vesta de salvare goală, a simţit corpul meu izbindu-se de picioarele lui. Nici măcar nu ştia că eram acolo. A intrat din nou în apă, m-a apucat de încheietura mâinii şi a tras cu putere.

Anne, care era încă în caiac, a vâslit către el pentru a-l ajuta să înoate cu trupul meu vineţiu, umflat, lipsit de oxigen, spre mal. Ochii mei erau fără viaţă.

Membrii familiei Long predau cursuri de salvare în ape de munte, astfel încât erau primii oameni chemaţi atunci când avea loc un accident pe râul Payette. Trupul meu lipsit de viaţă nu era primul pe care îl recuperau dintr-un râu, dar Chad era distrus.  Mai târziu mi-a spus că era distrus pentru că „vedea cum moare o persoană iubită” şi simţea că eşuaseră în toate privinţele. Tom a spus că se simţea ca într-un accident de automobil.  Ei mi-au dus trupul pe malul stâncos al râului, unde Tom, Chad şi Kenneth a început să urmeze sistematic paşii standard de evaluare şi de resuscitare. Trecuseră unsprezece până la paisprezece minute de când Anne pornise cronometrul şi atmosfera era tristă când au început resuscitarea cardio-pulmonară (CPR) standard. Tensiunile s-au amplificat atunci când o femeie insista că nu ar trebui să mă readucă la viaţă, pentru „va fi doar o legumă”, iar alt caiacist dorea să filmeze toată întâmplarea cu o cameră video.

Unul din sfaturile obişnuite în resuscitare este nevoia de detaşare emoţională faţă de persoana resuscitată şi concentrarea totală pe respectarea protocoalelor de resuscitare cardio-pulmonară până când persoana este fie readusă la viaţă, fie declarată decedată.

Contrar învăţăturilor şi experienţei lor, Tom, Kenneth şi Chad nu reuşeau să uite că eu, prietena lor, eram persoana în curs de resuscitare. În timp ce urmau paşii obişnuiţi ai resuscitării cardio-pulmonare, ei se rugau fără încetare pentru revenirea mea la viaţă şi mă strigau: „Mary, nu poţi să ne părăseşti.  Ştim că eşti aici. Revino la viaţă. Te rugăm să respiri”, de mai multe ori.

În sfârşit, când au observat că am avut o respiraţie gâfâită, amplă, ei nu erau siguri că era vorba de o respiraţie de revenire la viaţă sau de agonie, acel tip de respiraţie care anunţă apropierea morţii. Când acea respiraţie a fost imediat urmată de alta, ei m-au strigat din nou şi m-au încurajat să respir. Am răspuns chemării lor repetate cu o singură respiraţie chinuită şi apoi m-am oprit. Au insistat şi i-am răsplătit cu o altă respiraţie gâfâită. Acest tipar s-a repetat de mai multe ori.  De fiecare dată când mai respiram, emoţiile lor urcau către „lumină totală”, iar de fiecare dată când încetam să respir, se cufundau în „întuneric total”. Fiecare respiraţie îi făcea să revină la senzaţia de timp „normal”. De fiecare dată când nu mai respiram, timpul părea să se oprească în loc pentru ei.  Din când în când, între aceste respiraţii rare, scoteam un geamăt de durere straniu, nefiresc. Lor li se părea că eu mă cred încă prinsă sub apă şi era un geamăt din inimă. Au continuat să mă încurajeze şi să se roage. După ce li s-a părut că trecuse o eternitate, am început să respir mai regulat, iar timpul a revenit la „normal”.

CAPITOLUL 12: DRUMUL ÎNAPOI ACASĂ

„Fiindcă sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa,
nici îngerii, nici stăpânirile,
nici cele de acum, nici cele viitoare,
nici puterile, nici înălţimea,
nici adâncul şi nici o altă făptură
nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.”

Romani 8:38-39

Curentul fusese puternic şi îmi smulsese casca şi vesta de salvare înainte de a putea ieşi din caiac. În timp ce eram încă în ambarcaţiune, stăteam jos, cu picioarele întinse în faţă, sub puntea din faţă. Eram înclinată în faţă din talie, iar corpul şi braţele erau întinse pe partea de sus a punţii din faţă, apăsate de forţa apei. Eram cu faţa în aval şi, în timp ce curentul îmi trăgea trupul din caiac, trupul a fost forţat să se îndoaie în jurul părţii din faţă a cockpitului. Nu era o problemă pentru şoldurile mele, care se îndoaie în mod normal în această direcţie, însă genunchii erau forţaţi să se plieze pentru a-mi elibera corpul.

Era un proces relativ încet, în cursul căruia eram trează şi deplin conştientă de ceea ce se întâmpla. Poate părea mai degrabă morbid, însă din perspectiva unui chirurg ortoped, eram intrigată de faptul că îmi simţeam oasele şi ligamentele genunchilor cum cedează. Am încercat să analizez senzaţiile şi să apreciez ce structuri păreau să fie implicate.  Se părea că nu simt nicio durere, dar mă întrebam dacă nu cumva gemeam fără să ştiu. Am făcut o scurtă autoevaluare şi am decis că nu, nu gemeam şi într-adevăr nu simţeam nicio durere. Mă simţeam în mod curios binecuvântată. Este o afirmaţie remarcabilă, ţinând seama că întotdeauna mi-a fost groază de înec.

În timp ce trupul îmi era scos lent din caiac de forţa apei, aveam senzaţia că sufletul meu „se despuia” încet de corpul meu. În cele din urmă mi-am simţit corpul cum a fost eliberat din caiac şi apoi luat de curent. Aceasta a fost ultima senzaţie fizică pe care am avut-o în legătură cu corpul meu. Nu-mi amintesc cum mă loveam de fundul râului, cum m-am izbit de corpul lui Chad sau cum am fost trasă pe malul râului.  În momentul în care corpul meu a fost eliberat din caiac de forţa apei şi a fost dus la vale, am simţit un pocnet. Am simţit ca şi cum aş fi înlăturat stratul exterior, greu, eliberându-mi sufletul.

M-am înălţat şi am ieşit din râu, iar când sufletul meu a ieşit la suprafaţa apei, am întâlnit un grup de cincisprezece până la douăzeci de suflete (spirite omeneşti trimise de Dumnezeu) care m-au primit cu cea mai copleşitoare bucurie pe care am trăit-o şi mi-o puteam imagina vreodată. Era o bucurie la cel mai pur nivel al inimii. Era un fel de comitet de primire sau un nor mare de martori, aşa cum este descris în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei (12:1): „Astfel că şi noi, având împrejuru-ne atâta nor de martori, să lepădăm tot ceea ce îngreuiază şi tot păcatul ce cu uşurinţă ne împresoară şi cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă înainte.” Acest comitet de primire părea să mă ovaţioneze din ce în ce mai tare pe măsură ce mă apropiam de „linia de sosire”.

Deşi nu puteam să identific fiecare fiinţă spirituală pe nume (de exemplu, Paul, răposatul meu bunic, doamna Sivits, bătrâna mea dădacă, Steven, vecinul meu, sau alte persoane), le cunoşteam bine pe fiecare, ştiam că sunt trimise de Dumnezeu şi le ştiam de o veşnicie. Eram şi eu printre ele şi ştiam că au fost trimise pentru a mă călăuzi prin timpul şi spaţiul care desparte lumea noastră de lumea lui Dumnezeu. De asemenea, înţelegeam dincolo de cuvinte că fuseseră trimise nu doar să mă întâmpine şi să mă călăuzească, ci să mă şi protejeze în timpul călătoriei mele.

Acele fiinţe aveau contur, dar nu aveau limite foarte clare aşa cum au corpurile fizice de pe Pământ. Aveau contururi neclare, pentru că fiecare fiinţă spirituală era orbitoare şi radiantă.  Prezenţa lor îmi cuprinsese toate simţurile, ca şi cum puteam să le văd, să le aud, să le simt, să le miros şi să le gust în acelaşi timp. Strălucirea lor era atât orbitoare, cât şi revigorantă.  Nu vorbeam efectiv, însă comunicam cu uşurinţă într-o formă foarte pură. Ne transmiteam simultan gândurile şi emoţiile şi ne înţelegeam perfect unii cu alţii, deşi nu foloseam limbajul.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este desigur limitat la o singură limbă şi am dobândit o nouă înţelegere a descrierii biblice despre Pogorârea Sfântului Duh. În consemnarea din Faptele Sfinţilor Apostoli (2:5-11), putem citi: „Şi locuiau în Ierusalimiudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi când s-a făcut vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei grăind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: «Iată, nu sunt oare galileeni toţi aceştia care vorbesc? Şi cum de auzim noi, fiecare, limba noastră în care ne-am născut?»” Acum am înţeles pe deplin cum se putea aşa ceva. Dumnezeu nu are nevoie de limbaj verbal pentru comunicare.

Sosirea mea a fost sărbătorită cu multă bucurie şi aveam o senzaţie de iubire absolută în timp ce acele fiinţe spirituale şi eu ne îmbrăţişam, dansam şi ne salutam. Intensitatea, profunzimea şi puritatea acestor sentimente şi senzaţiile erau mult mai mari decât aş putea descrie vreodată sau decât aş fi putut resimţi pe Pământ.

Să nu mă înţelegeţi greşit… am fost foarte binecuvântată în viaţa mea şi am resimţit multă bucurie şi multă iubire aici pe Pământ. Îmi iubesc soţul şi pe fiecare dintre copiii mei din tot sufletul, iar iubirea este reciprocă. Doar că lumea lui Dumnezeu este mult mai plină de culoare şi mai intensă. Era ca şi cum aş fi resimţit o explozie de iubire şi de bucurie în esenţa lor absolută, pură. Singurul lucru de pe Pământ cu care pot compara această diferenţă este televiziunea; comparaţi imaginile de pe vechile ecrane cu tub catodic cu imaginile de pe noile televizoare cu înaltă definiţie; imaginile HD sunt înfiorător de limpezi în relativa lor strălucire şi claritate.

Oricum, îmi este imposibil să descriu cât mai exact ceea ce am văzut şi am simţit. Când încerc să-mi reamintesc experienţele, acum, descrierea mi se pare foarte palidă. Mă simt de parcă aş încerca să descriu o experienţă tridimensională trăind într-o lume bidimensională. Cuvintele, descrierile şi conceptele potrivite nici măcar nu există în limbajul nostru obişnuit. Ulterior am citit relatările altor oameni despre experienţele lor în apropierea morţii şi descrierile lumilor cereşti şi am putut să văd în descrierile şi vocabularul lor aceleaşi limitări pe care le văd în descrierea şi vocabularul meu.

În relatarea lui Ned Dougherty despre experienţa în apropierea morţii din cartea sa Cale rapidă către ceruri (Fast Lane to Heaven), el scrie: „Deodată, am fost cuprins de o lumină aurie strălucitoare. Lumina era mai strălucitoare decât lumina soarelui, de multe ori mai puternică şi mai radiantă decât soarele. Totuşi, nu eram orbit şi nici ars de ea. În schimb, lumina era o sursă de energie care îmi cuprindea fiinţa.” Descrierea lui, la fel ca a mea, poate părea probabil lipsită de sens cuiva care nu a avut parte de o astfel de experienţă, dar este într-adevăr foarte exactă.

Chiar şi scriitorii unor cărţi din Biblie au descris cu dificultate întâlnirile lor cu îngerii lui Dumnezeu. Apostolul Matei descrie întâlnirea lui cu un înger al Domnului astfel: „Şi înfăţişarea lui era ca a fulgerului, iar îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei, 28:3). Profetul Daniel scria: „Şi mi-am ridicat ochii şi m-am uitat; şi iată un bărbat îmbrăcat în veşmânt de in; iar mijlocul îi era încins cu aur de Ofir, trupul îi era ca de topaz, faţa lui ca fulgerul, ochii lui ca nişte făclii de foc, braţele şi coapsele lui ca arama sclipitoare, iar sunetul cuvintelor lui ca un freamăt de mulţime” (Daniel, 10:5-6).

Eu şi însoţitorii mei am început să plutim de-a lungul potecii şi eu ştiam că mă duc acasă. Casa mea veşnică. Ne întorceam la Dumnezeu şi eram toţi foarte emoţionaţi. Însoţitorii mei abia puteau să-şi stăpânească entuziasmul dezlănţuit şi erau nerăbdători să-mi anunţe întoarcerea, sărbătorind-o cu toţi locuitorii cerurilor. În timp ce sorbeam frumuseţea şi bucuria cu însoţitorii mei, am aruncat o privire către scena de pe malul râului. Corpul meu semăna cu „cochilia” unui vechi prieten şi am simţit o caldă compasiune şi recunoştinţă pentru utilizarea lui.

M-am uitat la Tom şi la fiii săi, iar ei păreau cumplit de trişti şi de vulnerabili. I-am auzit strigându-mă şi implorându-mă să respir. Îi iubeam şi nu doream să fie trişti, încât i-am rugat pe însoţitorii mei cereşti să mă aştepte până mă întorc în trupul meu, să stau întinsă şi să respir. Gândindu-mă că erau satisfăcuţi, mi-am părăsit corpul apoi şi mi-am reluat călătoria înapoi spre casă.

Mergeam pe o potecă ce ducea către o sală măreaţă şi strălucitoare, mai mare şi mai frumoasă decât orice puteam concepe să văd pe Pământ. Strălucea în toate culorile. Cred că atunci când oamenii care au trecut prin experienţe în apropierea nopţii descriu „vederea luminii albe” sau „deplasarea către lumina albă” ei descriu, de fapt, deplasarea către strălucirea acestei săli. Vocabularul nostru nu este destul de bogat pentru a descrie experienţa într-un mod inteligibil. Poate din această cauză Iisus vorbea adesea în parabole.

Mi-am simţit sufletul atras către intrare şi, pe măsură ce mă apropiam, absorbeam emisia de lumină şi simţeam iubirea pură, deplină, absolut necondiţionată care emana din acea sală. Era cel mai frumos şi mai fascinant lucru pe care îl văzusem vreodată.  Ştiam cu siguranţă profundă că reprezintă ultima ramificaţie a vieţii, poarta prin care trebuie să treacă fiecare fiinţă umană. Era clar că acea sală era locul în care fiecăruia dintre noi i se dă ocazia de a-şi revedea viaţa şi alegerile făcute în viaţă şi unde ni se oferă oportunitatea finală de a-l alege pe Dumnezeu sau de a ne depărta de el – pentru veşnicie. M-am simţit pregătită să intru în sală şi am fost cuprinsă de dorul profund de a mă reuni cu Dumnezeu.

Nu au fost obstacole notabile faţă de reunirea mea cu Dumnezeu. Tom Long şi băieţii lui continuau să-mi facă semne. De fiecare dată când mă implorau să mă întorc şi să respir, eu mă simţeam obligată să revin în corpul meu şi să mai respir o dată, înainte de a-mi relua călătoria. Acest lucru a devenit obositor şi am ajuns chiar să mă simt iritată de chemarea lor continuă.  Ştiam că ei nu înţelegeau ce se întâmplase, însă mă deranja că nu mă lăsau în pace. Aş asemăna senzaţia mea cu iritarea resimţită de un părinte căruia copilul îi tot cere o mulţime de lucruri înainte de a se culca: o poveste, un pahar cu apă, aprinderea sau stingerea luminii, aranjarea aşternutului, încă o sărutare etc.

Am ajuns la intrarea în sală şi am putut vedea multe spirite umblând de colo colo în interior. Toate spiritele se întorceau să ne privească în timp ce intram şi ne transmiteau compasiune şi iubire. Înainte de a apuca să intrăm, totuşi, o senzaţie apăsătoare de mâhnire şi de tristeţe a coborât asupra însoţitorilor mei spirituali şi atmosfera a devenit sumbră. Ei s-au întors spre mine şi mi-au explicat că nu venise vremea să intru în sală; nu-mi terminasem călătoria pe Pământ, mai aveam multe de făcut şi trebuia să mă întorc în corpul meu. Am protestat, dar mi-au fost oferite mai multe motive să mă întorc şi mi s-a spus că mi se vor da curând mai multe informaţii.

Ne-am împărtăşit părerile de rău, în timp ce mă însoţeau înapoi pe malul râului. M-am aşezat în corpul meu şi am trimis priviri pline de dor acestor fiinţe cereşti, care veniseră cu mine să mă călăuzească, să mă protejeze şi să mă îmbărbăteze, înainte de a mă întinde şi a reveni în corpul meu.

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Numai clienți autentificați care au cumpărat acest produs pot scrie o recenzie.